ISTORIA EVREILOR IN EUROPA DE EST (II)

ISTORIA EVREILOR IN EUROPA DE EST (II)

Tarul ALEXANDRU  I confirma autonomia comunitatilor  - numite cahal -, dar le reduce drepturile legale si interzice folosirea limbii ebraice si a idish-ului in tranzactiile oficiale. Cahalul are dreptul sa-si mentina scolile, dar se introduce in programa analitica  si limba de predare din celelalte scoli; se interzice evreilor costumul lor traditional. Totodata se deschid evreilor portile invatamantului de stat, pentru a incuraja asimilarea. Guvernul disperseaza multe comunitati , evacuand fortat pe evrei din anumite sate, stabilind colonii agricole sau dirijandu-i spre orase. Limita de asezare s-a extins , politica fata de evrei fiind oarecum imblanzita de teama ca acestia sa nu se alieze cu Napoleon impotriva Rusiei; dar evreii au ramas credinciosi tarii in care locuiau. Urmasul sau, NICOLAE  I,  urca pe tron in 1825 si observa imensa diferenta dintre evreii rusi, inchistati in comunitatile lor religioase traditionaliste, si evreii din Europa de Vest, asimilati in timp cu societatea in mijlocul careia locuiau. Nicolae I hotaraste sa forteze asimilarea evreilor prin orice mijloc. In 1827, impune un nou sistem de recrutare. In timp ce neevreii erau recrutati odata la doi ani, dintre tinerii intre 18 si 25 ani, evreii erau recrutati anual, incepand de la varsta de 12 ani. Acesti copii de 12 ani erau dusi in tabere premilitare pana la varsta de 18 ani, apoi incepeau sa-si efectueze stagiul militar cu durata de 25 de ani. Rupti de orice contact cu lumea evreiasca, erau supusi tuturor persecutiilor fizice si morale menite sa-i rupe de religia, limba si obiceiurile lor. Unii dintre ei au fost botezati prin tortura. In cei aprox. 30 ani de domnie ai lui Nicolae I, au fost astfel recrutati 70 mii de evrei dintre care 50 mii sub 18 ani, si cel putin jumatate din ei au fost nevoiti sa accepte botezul. Aceasta politica de recrutare a mai avut inca un efect negativ asupra comunitatilor evreiesti. Cota ceruta de recruti trebuia furnizata de conducerea comunitatii. Uneori, pentru a nu desparti o familie abia infiripata, era trimis la armata un baiat sub 12 ani. Alteori era favorizat unul mai bogat in dauna unuia mai sarac. Astfel s-a slabit increderea si coeziunea in sanul comunitatii. Prin Regulamentele pentru evrei (1835) si prin decrete ulterioare, Nicolae I reduce limita de asezare, infiinteaza scoli speciale rusesti pentru evrei, inchide tipografiile evreiesti, ii obliga pe evrei sa-si rusifice numele. El disloca unele comunitati si desfiinteaza cahalul, plasand pe evrei sub autoritatea politiei si a autoritatilor municipale. Aceste masuri au ramas insa fara urmari, evreii pastrandu-si propriul sistem de justitie si boicotand scolile de stat. Urmatorul tar, Alexandru II, a carui domnie incepe in 1855, trebuie sa faca fata nelinistii sociale generale din imperiu, precum si umilitoarei infrangeri a razboiului din Crimeia (1856). Hotarat sa modernizeze viata Rusiei, el aduce si in viata evreilor o unda de speranta, anuland recrutarea juvenila si legile care barau evreilor accesul la serviciul statului. El permite unui numar foarte restrans de negustori bogati si cu studii sa paraseasca limita de asezare. Astfel au aparut comunitati evreiesti in Moscova si St. Petersburg. Viata comunitatilor evreiesti din Rusia, mereu framantata din cauza statutelor, regulamentelor si reformelor impuse de diversele guverne tariste, incepe sa sufere importante modificari si din interior. In timp ce marile academii talmudice infloresc in Lituania iar rabinii hasidici continua  sa domine in Ucraina  si in fosteleregiuni poloneze, unii evrei din estul Europei sunt atrasi de Hascala. Ce este Hascala ? este o miscare pornita din Berlin prin 1770-1780, avand ca stralucit reprezentant pe Moses Mendelsohn. Partizanii acestei miscari, maskilimii, vor sa modernizeze viata evreilor, imbinand  toate traditiile religioase cu emanciparea necesara integrarii in lumea contemporana. Dupa jumatate de veac de la aparitie, deci prin 1820, aceasta miscare ajunge in Rusia unde gaseste aderenti putin numerosi, dar foarte influenti. Acestia vor sa ofere cultura si educatie mareimase a evreimii ruse, punand accentul pe invatarea limbii ruse. In acest scop societatea tipareste zire si reviste in rusa si ebraica, ofera burse studentilor si elevilor lipsiti de mijloace materiale, atat in scoli de stat cat si in scoli cu program iluminist unde, pe langa studiile clasice - ebraica si talmud - se introduc materii laice - rusa, matematica, geografie. Aceste scoli fusesera infiintate cu sprijinul guvernului rus, dornic sa aplice orice masura menita sa duca la similarea evreilor. Dar problemele vitale ale evreimii ruse nu puteau fi solutionate nici de filozofia reformatoare a Hascalei, nici de masurile liberale ale lui Alexandru II. Intr-adevar, decretele acestuia aplicate in perioada industrializarii, au permis imbogatirea rapida a unui mic numar de evrei - constructori de cai ferate, bancheri, industriasi, exporzatori. Totodata accesul la universitati a dus prin 1870 la cresterea spectaculoasa a numarului de studenti evrei, in special la medicina si la drept. Ca intotdeauna, norocul unora a insemnat nenorocul altora. Din cauza aparitiei cailor ferate au ramas fara paine o multime de evrei care-si duceau viata de pe o zi pe alta: hangii, surugii, carutasi, carausi. Caile ferate au afectat si viata localitatilor; Berdisev decade, Odesa se dezvolta,  ceea ce de asemeni influenteaza viata comunitatilor din aceste orase. In perioada respectiva, populatia evreiasca creste enorm. Din 1820 pana in 1880, de la 1,6 la circa 4 milioane, deci o crestere de 150%  fata de indicele de 90% pentru restul populatiei din aceeasi perioada. Explicatia acestei situatii se datoreaza casatoriilor timpurii, mortalitatii infantile mult mai reduse la evrei datorita bunei ingrijiri, precum si bucuriei cu care se intampina inmultirea familiilor, independent de greutatile materiale. Dar, toata aceasta populatie ramane ingradita in limitele de asezare. Dupa 1869, din cauza foametei si a tifosului, o mare parte migreaza spre sud. In Odesa, numarul evreilor se tripleaza din 1854 pana in 1873, creandu-se acea aglomeratie de evrei pe care unii vor s-o justifice exclusiv prin ascendenta kazara. Aceasta atrage dupa sine supraaglomerare si saracie extrema. Un muncitor evreu lucra cam 14-16 h/zi, pentru un salariu derizoriu, in fabrici de alimente, tutun, textile, prelucrarea lemnului - fabrici mici si primitive al caror patron, tot evreu, era cu foarte putin mai instarit decat salariatii sai. In aceste conditii crancene, la sfarsitul sec. XIX, se formeaza un proletariat evreu cu activitatile sale politice si culturale. In martie 1881 este asasinat tarul Alexandru II, de membrii partidului Narodnaia Volia. Acest partid include numerosi evrei, dintre care o tanara direct implicata in complot. Dupa cateva saptamani izbucnesc pogromuri in diverse localitati. Autoritatile le considera o dreapta rasplata a exploatarii taranului rus de catre arendasul evreu. Si pogromurile continua (1903, in Chisinau; 1905, in Odesa; etc). Ce va aduce evreilor rusi secolul XX ?

ISTORIA EVREILOR IN EUROPA DE EST (I)

ISTORIA EVREILOR IN EUROPA DE EST (I)

Prin Statutul de la Kalisz (1264), regele Boleslaw V cel Cucernic le acorda evreilor protectie, libertate religioasa, garantii impotriva acuzatiilor calomnioase. Stabilirea evreilor in Polonia este atat de avantajoasa pentru aceasta tara  incat, cu aproape un secol mai tarziu, in 1344, regele Cazimir cel Mare le intareste drepturile pentru a-i atrage in numar cat mai mare. In urmatorii 3oo de ani, regatul unit al Poloniei si Lituaniei a devenit cel mai intins stat din Europa, cuprinzand numeroase noi teritorii din est, printre care si Ucraina. Populatia evreiasca se dezvolta economic si cultural,precum si numeric. Conform datelor din Enciclopaedia Judaica, se aflau in Polonia 3o mii de evrei in 1490 si 3oo mii la mijlocul secolului XVII. Evreii acestei epoci feudale apartin direct regelui, fiind tratati ca un grup distinct. Au propriul lor mod de viata, deosebindu-se de restul populatiei prin limba, cultura, imbracaminte, conditii economice. Aceasta izolare este avantajoasa pentru toata lumea. Evreii se bucura de autonomie, ajungand sa aibe chiar un parlament propriu in 1564, iar regii si biserica catolica isi pot incasa mai usor darile. Aceasta perioada de pace si relativa prosperitate este brutal intrerupta de cazacii luui Hmelnitki, in 1648, apoi chiar de catre Polonezi, din ce in ce mai des incepand din prima jumatate a secolului XVIII. Puterea Poloniei scade treptat in asa masura incat in trei etape (1772, 1793, 1795), teritoriul ei este impartit intre Rusia, Prusia si Austria. Populatia evreiasca din Polonia, ajunsa la 1,5 milioane, este impartita impreuna cu teritoriul, intre cele trei mari puteri. Cea mai mare parte a acestor evrei devin supusii Imperiului Rus - si asta va trebui sa ne amintim atunci cand vom comenta asa zisa legatura dintre notiunile de "jidan" si bolsevic". Din 1795 pana la revolutia din 1917, soarta evreilor va depinde de politica si conceptiile fiecarui tar, de aceea vom incerca sa etapizam viata comunitatii evreiesti din Rusia in functie de tarii care au carmuit imperiul in aceas.ta perioada. Evreii Polonezi au devenit supusi rusi sub domnia lui ECATERINA II CEA MARE, prietena filozofilor francezi si adepta ideilor iluministe care se raspandesc in Europa. Intr-o Rusie care isi alungase de mult evreii, Ecaterina este predispusa la toleranta si foarte constienta de avantajiile oferite de o populatie supusa si activa de mestesugari si comercianti dibaci. Pe de alta parte, este constienta si de antisemitismul latent din jurul ei, provocat in special de atitudinea clerelui. Si atunci Ecaterina alege o cale de mijloc. Dupa prima impartire a Poloniei, acorda evreilor din teritoriile polomeze anexate aceleasi drepturi  ca si crestinilor cu statut social similar, tratandu-i ca pe o minoritate religioasa. Nu le acorda dreptul de a intra oficial pe teritoriul Rusiei propriu-zise, dar le creaza conditii ca sa poata totusi patrunde, deoarece are tot interesul sa populeze cu locuitori harnici si destoinici regiunile cucerite de la Turci, in jurul marii Negre. Politica binevoitoare a Ecaterinei asigura evreilor conditii de viata in general mai favorabile decat cele din Europa de Vest. Dar, din pacate, aceasta situatie se schimba repede. Dece ? Pe de o parte, revolutia franceza din 1793 potoleste definitiv ideile iluministe ale Ecaterinei. Pe de alta parte, egalitatea in drepturi a evreilor este de neconceput pentru polonezii din teritoriile anexate, iar negustorii rusi se impotrivesc unei concurente de care se tem. De aceea, o parte din drepturile acordate evreilor se abroga, apar o serie de restrictii, printre care decretele imperiale  care permit stabilirea evreilor numai in teritoriile cucerite de la polonezi si de la turci, interzicandu-le accesul in restul imperiului. Pe masura ce vom inainta in secolul XIX, efectul acestei interdictii se va resimti tot mai greu, pana va deveni sufocant. Dar suntem inca la inceputul secolului XIX, cand evreii sunt considerati de populatia rusa niste paraziti si exploatatori de care trebuie sa se apere. Dreptul de arenda acordat evreilor inca din Evul Mediu, precum si rolul lor in comertul cu alcool - ca producatori, negustori si hangii- ii desemneaza ca tapi ispasitori pentru toate mizeriile si necazurile populatiei. In acelasi timp, guvernul rus duce fata de ei o politica ambigua, osciland intre masuri dure de reprimare si incercari de a-i asimila pe cale pasnica.

ALUNGAREA EVREILOR DIN EUROPA OCCIDENTALA

ALUNGAREA EVREILOR DIN EUROPA OCCIDENTALA

Prin secolul X existau in Europa  occidentala multe comunitati evreiesti, dintre care unele insemnate si infloritoare. Soarta lor se desfasura peste tot cam dupa acelasi tipic. Un domnitor local ii incuraja pe evrei sa se instaleze in tinutul pe care-l guverna, ca un fel de supusi personali. Datorita priceperii si harniciei acestora, monarhul se imbogatea si tara prospera. Dar evreii se bucurau curand si ei de o buna stare care le atragea invidia si dusmania populatiei locale. Urmau atacuri -  motivate fie de religie, sau imbogatire pe seama populatiei, sau pentru ca nu mai erau de folos domnitorului -, iar aceste atacuri nu se terminau numai cu jafuri ,  violuri si asasinate, ci de cele mai multe ori cu alungarea evreilor din locul respectiv. Este perioada cand catolicismul triumfator nu mai admite contradictii. Prima cruciada (1096) nu are ca scop numai eliberarea mormantului  sfant, ci si pedepsirea necredinciosilor. Evreii trebuie eliminati. Ei omoara copiii crestini pentru azima de Pesach, otravesc fantanile, provoaca oribile epidemii de holera, l-au omorat pe Mantuitor - sunt simbolul raului, incarnarea diavolului, trebuie alungati. Si sunt alungati . Din Anglia in 1290, din  Franta in 1344, din Spania in 1492, din Portugalia in 1497. Se refugiaza in Europa Centrala care-i respinge la randul ei. In aceasta perioada , ce se intampla in rasaritul Europei ? Aceasta parte a continentului, mereu cotropita de navalitorii stepelor asiatice, n-a beneficiat de influenta civilizatoare a imperiului roman si s-a dezvoltat mult mai tarziu decat tarile Europei de Vest. Legea si ordinea unui stat inchegat apar abia in secolul XIII, in Polonia. Aceasta tara tocmai a cucerit intinse teritorii si trebuie sa le populeze atragand locuitori noi. Pe cine ? O populatie fara radacini, cu stiinta de carte, meserii, pricepere in comert si limbi straine, cu o retea de rude si cunostinte in tarile lor de bastina - adica evreii. Si acesta este momentul cand intram cu adevarat in subiectul nostru. Prin Statutul de la Kalisz (1264), regele Boleslaw V cel Cucernic le acorda evreilor protectie, libertate religioasa, garantii impotriva acuzatiilor calomnioase.  Stabilirea evreilor in Polonia este atat de avantajoasa pentru aceasta tara  incat, cu aproape un secol mai tarziu, in 1344, regele Cazimir cel Mare le intareste drepturile pentru a-i atrage in numar cat mai mare. In urmatorii 3oo de ani, regatul unit al Poloniei si Lituaniei a devenit cel mai intins stat din Europa, cuprinzand numeroase noi teritorii din est, printre care si Ucraina. Populatia evreiasca se dezvolta economic si cultural, precum si numeric. Conform datelor din Enciclopaedia Judaica, se aflau in Polonia 3o mii de evrei in 1490 si 3oo mii la mijlocul secolului XVII. Evreii acestei epoci feudale apartin direct regelui, fiind tratati ca un grup distinct. Au propriul lor mod de viata, deosebindu-se de restul populatiei prin limba, cultura, imbracaminte, conditii economice. Aceasta izolare este avantajoasa pentru toata lumea. Evreii se bucura de autonomie, ajungand sa aiba chiar un parlament propriu in 1564, iar regii si biserica catolica isi pot incasa mai usor darile. Aceasta perioada de pace si relativa prosperitate este brutal intrerupta de cazacii lui Hmelnitki, in 1648, apoi chiar de catre Polonezi, din ce in ce mai des incepand din prima jumatate a secolului XVIII. Puterea Poloniei scade treptat in asa masura incat in trei etape (1772, 1793, 1795), teritoriul ei este impartit intre Rusia, Prusia si Austria. Populatia evreiasca din Polonia, ajunsa la 1,5 milioane, este impartita impreuna cu teritoriul, intre cele trei mari puteri. Cea mai mare parte a acestor evrei devin supusii Imperiului Rus - si asta va trebui sa ne amintim atunci cand vom comenta asa zisa legatura dintre notiunile de "jidan" si bolsevic". Din 1795 pana la revolutia din 1917, soarta evreilor va depinde de politica si conceptiile fiecarui tar, de aceea vom incerca sa etapizam viata comunitatii evreiesti din Rusia in functie de tarii care au carmuit imperiul in aceasta perioada.

CUM AU AJUNS EVREII IN SPANIA?

CUM AU AJUNS EVREII IN SPANIA?

Anterior, am cautat sa aflam cum au ajuns evreii in Europa de Est, si tot mergand pe firul anilor, de fapt - al secolelor, am ajuns in zilele  noastre, cand acest spatiu a ramas aproape fara populatie iudaica, in urma masivelor emigrari care au avut loc dupa razboi si in timpul dictaturii comuniste.Dar intrebarile noastre nu se pot opri aici, cand e vorba de o poveste asa de uluitoare ca cea a poporului evreu. Si atunci suntem obligati sa ne intrebam : - au disparut evreii si din Europa de Vest? - daca nu, de ce? - de ce tratam separat istoria evreilor din Europa de Est si cea din Europa de Vest? - dar de fapt, cum au ajuns evreii in Europa? Intr-adevar, cum au ajuns evreii in Europa? In vremurile de glorie ale regatului lui David si Solomon traiau intre Marea Mediterana si Iordan; apoi, dupa distrugerea primului templu, au fost dusi in robie in Babilon unde au creat o comunitate puternica. Reintorsi in tara lor, au trait aici, in pace sau razboi,  pana la distrugerea celui de al doilea templu, in anul 70 al erei actuale.  Romanii i-au alungat aproape pe toti cei ramasi, i-au vandut ca sclavi in toate colturile lumii antice cunoscute; o parte din ei au reusit sa fuga inainte de razboi sau in timpul razboiului; unii se stabilisera cu mult inainte in alte regiuni ale imperiului roman, - toate astea sunt fapte cunoscute, dar concret, cum au ajuns evreii in Europa? Dar de fapt, cati evrei existau in momentul  acela? Multi invatati au incercat sa raspunda la aceasta intrebare, dar raspunsul ramane incert. Datele cele mai credibile spun ca erau aproximativ doua milioane de evrei in Iudea, patru milioane pe alte meleaguri ale imperiului roman, si peste un milion in afara granitelor imperiului roman, in special in Babilon. Deci razboiul care a dus la distrugerea templului a afectat direct numai pe acei evrei care traiau in Iudea - numele dat de romani tarii noastre in momentul in care au transformat-o intr-o provincie a vastului lor imperiu. Din harta anexata, se poate urmari amplasarea asezarilor evreiesti in sec.II-IV ale erei actuale, si se observa prezenta evreilor in Franta, Spania, Italia, Grecia - tari care pe vremea aceea purtau alte nume si  nu erau state independente, ci doar provincii ale imperiului roman. Evreii  au venit pe aceste meleaguri in decursul veacurilor, au gasit de lucru si s-au stabilit aici, formand comunitati care cu timpul au crescut si au prins oarecare radacini. Dar multa vreme aceste comunitati nu au avut o importanta  deosebita in evolutia poporului evreu. Intr-adevar, pana in sec.X, cele  mai insemnate evenimente din istoria noastra s-au desfasurat in Orient. Abia in sec. X apar in Europa centre comunitare mai importante, care  evolueaza mai toate dupa acelasi tipic: Un domnitor local intelege ca stabilirea evreilor pe domeniul lui ii poate aduce prosperitate, si de aceea ii invita sa se aseze pe teritoriile sale si sa devina supusii sai directi. De cele mai multe ori, prospera nu numai domeniul si stapanul sau, ci si evreii. Dar prosperitatea lor ii face vulnerabili si duce la atacuri impotriva lor. Oricare ar fi pretextul acestor atacuri - religios, economic, sau pur si simplu faptul ca domnitorul nu mai avea nevoie de ajutorul lor -, rezultatul era acelasi : distrugerea comunitatii si alungarea evreilor. Cu toate acestea, in momentul cand un asemenea centru disparea, se crea altul, in alt loc. Declinul comunitatii babiloniene in jurul anului 1000 al erei actuale coincide cu aparitia marilor centre europene de cultura evreiasca - Sefarzii in Spania si Ashkenazii in Germania, de-a lungul vaii Rinului (Spania si Germania sunt denumite in ebraica Sefarad si Ashkenaz, dupa numele lor biblice). Aceste comunitati  au inflorit in timpul Evului Mediu. Cand au fost distruse,  invatatura si cultura pe care o creasera erau asa de puternice incat, dupa dispersarea comunitatilor respective, cultura lor a devenit dominanta in noua asezare in care i-a dus destinul. Si pana in ziua de azi, lumea evreiasca ramane impartita in linii mari intre traditiile sefarde si ashkenaze. Haideti sa vedem CUM AU AJUNS EVREII IN SPANIA?. Inca din timpul existentei statului evreiesc independent, unii negutatori s-au stabilit in Spania, pe atunci provincie a imperiului roman, pentru ca aici le-a suras norocul si le-au mers bine afacerile.  Au existat mici comunitati care isi duceau viata in relativa pace si bunastare. Dupa rascoala evreilor din Iudea, rascoala care a dus la distrugerea celui de al doilea templu, romanii au adus in Spania numerosi sclavi evrei, pe care populatia evreiasca locala s-a straduit sa-i rascumpere - respectand astfel invatatura evreiasca ce spune ca eliberarea celor cazuti in sclavie este o mare mitzva. In urmatoarele cateva secole, viata evreilor a fost pasnica si prospera, chiar dupa cucerirea Spaniei de catre vizigoti, la inceputul sec. V. Cand regii vizigoti au devenit crestini, ei au inceput sa-i persecute pe evrei si, la sfarsitul sec. VI, au aparut o serie intreaga de legi antievreiesti, cum ar fi rapirea copiilor evrei pentru a-i boteza fortat si transformarea in sclavi a evreilor care refuzau sa se boteze. Timp de un secol, situatia evreilor n-a incetat sa se inrautateasca, astfel incat ocuparea tarii de catre musulmani, in anul 711, a fost privita de evrei ca o salvare. Nu exista prea multe marturii scrise privind viata evreilor in primele doua secole de dominatie musulmani a Spaniei.  Din datele existente rezulta ca evreii au fost bine tratati, dovedindu-se la randul lor folositori tarii adoptive. Stabiliti in garnizoanele musulmane devenite intre timp celebre sub numele de Cordoba, Toledo, Granada si Sevilla, la care se adauga cei veniti din Africa de Nord, ei practica, in afara de negot, o gama foarte larga de meserii urbane. Si deloc neglijabil a fost aportul lor in evolutia Cordobei care a devenit unul dintre cele mai puternice state europene din acea vreme. Stralucirea si bogatia acestui califat au dus cu timpul si la scaderea influentei gaonilor din Babilon datorita unor scoli rabinice locale. Noua academie rabinica de la Cordoba, infiintata din initiativa "nasi"-ului Hasdai ibn Shaprut - doctor de curte, ambasador si negutator -, deschide drumul spre noi domenii de studiu, cum ar fi teoria gramaticii ebraice, disciplina care a revolutionat exegeza biblica. Aceasta este perioada care s-a pastrat in istorie sub numele de "epoca de aur a iudaismului in Spania" . O vom studia mai pe larg la cursul privind viata evreilor in lumea Islamului, intrucat  stralucirea acestei epoci se datoreste interdependentei culturii iudaice cu cea musulmana. Din pacate, odata cu declinul Evului Mediu, in lumea islamica au survenit diverse schimbari, puterea trecand de la o dinastie de califi la alta, apoi califatul Cordobei a fost cucerit de diferite triburi berbere din nordul Africii si s-a impartit in mai multe emirate musulmane. Timp de doua secole, respectiv sec.XI si XII, in toate aceste state evreii au continuat sa joace roluri de seama, atat din punct de vedere cultural, cat si politic, financiar si social. Scolile evreiesti din aceasta perioada au ramas celebre. Dar la sfarsitul sec. XI, inainte de prima cruciada, regatele crestine din Spania s-au aliat pentru a-i alunga pe musulmani; aceasta a fost Reconquista -, adica Recucerirea. Neputand rezista singuri, emirii au solicitat sprijinul Almoravizilor, dinastie musulmana  din Africa de Nord. Acestora le urmeaza in 1148 dinastia Almohazilor, populatie  berbera intransigent de intoleranta din punct de vedere religios. Acestia au vrut sa-I oblige si pe evrei, si pe crestini, sa treaca la religia musulmana. Multi evrei au fugit din Spania musulmana, unii - ca familia marelui invatat si filosof Moses Maimonide - in alte tari ale lumii musulmane, altii in regatele crestine din nordul Spaniei. In aceste regate, evreii au fost bine tratati si au detinut functii  inalte la curtile regale - atata vreme cat o mare parte din peninsula iberica s-a aflat sub dominatie musulmana. Ei alcatuiau un grup etnic si religios inchis, separat de restul populatiei. Au fost redactate pentru ei legi speciale, garantandu-le viata si proprietatea,  precum si dreptul de a se administra singuri.  Dar la sfarsitul sec. XIII, musulmanii mai stapaneau doar micul emirat al Granadei ! Scapati de obsesia alungarii musulmanilor, crestinii si-au indreptat atentia catre evrei. Secolul XIII reprezinta de asemeni momentul cand intreaga Europa crestina incepe sa se comporte ca un ansamblu de state religioase, cu o legislatie sociala determinata de religie. Una din metodele folosite pentru a-i sili pe evrei sa se converteasca au fost disputele religioase obligatorii, publice precum si particulare. Acest procedeu fusese deja folosit timp de cateva secole, dar in sec. XIII a devenit un instrument statal de convertire. Cea  mai faimoasa dintre aceste dezbateri a avut loc in 1263, la Barcelona. Dezbaterea, de fapt un proces in care acuzat era iudaismul, s-a tinut in prezenta regelui Aragonului, iar conducatorul comunitatii evreiesti, Moses ben Nachman (Nachmanides) a trebuit sa infrunte calomniile si neadevarurile unui  apostat, calugarul dominican Pablo Cristiani. In secolul urmator, viata evreilor in Spania crestina a devenit din ce in ce mai grea, iar in 1391 au avut loc botezuri fortate si atacuri inspirate de biserica.  Mii de evrei au fost omorati si alte mii de evrei au fost nevoiti sa accepte botezul pentru a-si salva viata. Dintre cei botezati cu sila, multi si-au pastrat in secret credinta iudaica si au continuat sa se casatoreasca intre ei, adica intre "noii crestini". Nemaifiind inlaturati din diverse domenii din cauza religiei, multi dintre acestia  au dobandit succese remarcabile in diverse domenii, astfel incat antipatia pentru ei s-a transformat in ura. Aceasta s-a concretizat in noi atacuri ale populatiei, de data asta nu impotriva evreilor ci impotriva "noilor crestini". In 1469, casatoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia a dus la unificarea Spaniei sub acelasi sceptru catolic ultrareligios. In 1481, duhovnicul reginei,  calugarul dominican Torquemada, i-a convins pe cei doi monarhi sa indeplineasca visul reginei - transformarea Spaniei intr-o tara crestina. El a declansat mecanismul Inchizitiei spaniole, destinat sa starpeasca orice erezie crestina si, in special, pe "noii crestini" ramasi fideli iudaismului. Trebuie mentionat faptul ca inchizitia spaniola a depasit in cruzime inchizitia papala. Proaspetii convertiti erau supravegheati si spionati, iar cei care furnizau informatii despre viata si activitatile lor se bucurau de favoruri si incurajare - tipic care va fi refolosit cu mult succes in Germania nazista sau in Uniunea Sovietica de mai tarziu. Biserica si coroana isi imparteau bunurile condamnatilor, delatorul primindu-si si el partea lui. Visteria regala avea mare nevoie de venituri, ceea ce i-a determinat pe monarhi sa aplice cu si mai mult zel politica inchizitiei. Victimele aflau ce li se reprosa abia in camera de tortura. Nici una nu stia cine este judecatorul sau acuzatorul. Nici una nu avea dreptul sa se apere, adica sa consulte un avocat. Inchizitia astepta doar o marturisire; nu avea importanta daca aceasta era obtinuta inainte sau dupa tortura. Delegati ai evreilor au ajuns la Papa, cerandu-i ajutor. Acesta a condamnat masurile inchizitiei, dar cuvantul lui nu avea in Spania acelor vremuri decat o valoare pur teoretica. Papa era departe, pe cand biserica spaniola si inchizitia erau chiar acolo. N-a trecut multa vreme, si prin cele mai crunte si rafinate mijloace de tortura, inchizitia a identificat pe multi "noi crestini" ca find in continuare evrei,  ajutati sa-si pastreze credinta in clandestinitate de catre comunitatea evreiasca. Biserica nu avea voie sa verse sange, asa ca victimile ei au pierit prin foc. Rugurile inchizitiei s-au aprins pentru mii de torte vii care si-au incheiat viata in chinuri cumplite, recitand "Shema Israel". In martie 1492, s-a hotarat ca toti evreii sa fie expulzati din Spania. Este semnificativ faptul ca aceasta hotarare a fost luata la numai doua luni dupa alungarea definitiva a musulmanilor din Spania, dupa ce acestia pierdusera ultima lor posesiune - Granada. Anticipand un viitor inca foarte indepartat, trebuie sa spunem ca evreii nu s-au intors in Spania decat in sec.XX.  Iar in 1992, la o jumatate de mileniu de la alungarea lor, regele Juan Carlos al Spaniei a cerut in mod public scuze poporului evreu pentru cele intamplare atunci. Oare vorbele sale frumoase pot compensa suferintele a sute de mii de suflete, torturile, jafurile, umilintele, spaima? In secolul XX evreii au retrait asemenea momente, si de aceea, noi cei care am apucat sa le traim, suntem foarte sensibili la aceste file din istorie. Dar sa ne intoarcem in trecut, in martie 1492. Termenul limita stabilit pentru parasirea Spaniei era august 1442. In scurtul rastimp de care dispuneau pentru a-si lichida bunurile si a aduna o suma oarecare de bani pentru plata calatoriei si un inceput de viata noua, evreii au constatat ca populatia locala, stiind ce le ofera evreilor viitorul apropiat, se pregatea sa-si insuseasca bunurile acestora la preturi derizorii. In acelasi timp, capitanii de corabii le cereau adevarate averi pentru a-i transporta pe ale taramuri. Se considera ca la acea data, populatia evreiasca din Spania insuma aproximativ 400 de mii de persoane. Informatiile oferite de datele existente arata ca jumatate din acestia au acceptat botezul, multe mii de familii s-au exilat, in special in statele musulmane invecinate, iar ceilalti, cu putinele bunuri pe care le-au putut lua, au trecut frontiera in Portugalia. Din pacate, regele Portugaliei, Manuel, dorea sa se insoare cu fiica lui Ferdinand si Isabela a Spaniei. Una din primele conditii pentru realizarea acestei aliante a fost alungarea evreilor din Portugalia.  Intrucat timpul care li s-a acordat pentru a parasi tara era foarte scurt, iar cheltuielile legate de plecare erau practic imposibil de achitat, majoritatea acestor evrei au fost nevoiti sa ramana si sa accepte botezul. Cu toate acestea, ei auramas evrei in secret, iar acesti "marranos" portughezi si-au pastrat iudaismul de-a lungul anilor. Cei care au reusit sa paraseasca Portugalia au devenit intemeietorii noilor centre evreiesti din Europa de Vest si din Lumea Noua. Desi istoria trebuie sa se bazeze numai pe fapte, imi voi permite sa fac o digresiune. In cartea sa "Calea sperantei" Simon Wiesenthal lanseaza o ipoteza foarte incitanta. Tot mai ingrijorati de agravarea situatiei lor, evreii incep sa se gandeasca la exil ca la ultima modalitate de supravietuire. Dar incotro? Intr-o alta tara crestina de pe continent, sau spre "pamanturile indiene" ale Asiei, in cautarea unei "imparatii semite" care ar gazdui, dupa cum povestesc  unii calatori  misteriosi, pe cele zece triburi pierdute ale lui Israel. Un vis, dar un vis care se putea implini cu ajutorul unui om - un navigator impatimit al marilor, a carui obsesie era gasirea drumului maritim spre Indii: Cristofor Columb. Si Simon Wiesenthal isi argumenteaza teoria, conform careia Cristofor Columb este descendentul unei familii de evrei convertiti si, planuind sa-si salveze coreligionarii, el gaseste sprijin neconditionat atat la israelitii care si-au abjurat credinta - convertos, cat si la cei care au facut-o numai de teama violentelor, ramanand insa fideli iudaismului si profesandu-l in intimitatea familiei - marranos. Pe data de 2 august 1442, inainte de miezul noptii, ora dupa care evreilor le era interzisa ramanerea pe pamant spaniol sub amenintarea celor mai teribile pedepse, Columb porneste cu caravelele sale, avand in echipaj si un interpret de limba ebraica. Oare de ce cauta el "Indiile"?

Au adus evreii comunismul in Romania?

AU ADUS EVREII COMUNISMUL IN ROMANIA?
Este adevarat? Au adus evreii comunismul in Romania si apoi au emigrat, lasand marea masa a romanilor sa sufere si sa rabde jugul si jalea, in timp ce ei se lafaiau pe alte meleaguri? Haideti deci sa ne intoarcem in 1944, la data de 23 august, cand Romania s-a alaturat aliatilor, aducandu-si contributia la infrangerea Germaniei hitleriste. Sau, ca sa nu particularizam, sa ne gandim la Europa de est, dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Intr-o lume saracita si indoliata, ramasitele holocaustului isi cauta un loc in societate. Cei ramasi pe loc sunt inca speriati de spaima deportarii, de saracia anilor de somaj, munca fortata, stramutari fortate, foame, mizerie. Putinii supravietuitori ai lagarelor de concentrare -denumire eleganta a realitatii - lagare de exterminare - isi cauta viata dinainte, familie, prieteni, bunuri parasite in graba la plecare. Toti evreii sunt marcati, fizic si moral, de lunga si greaua incercare prin care au trecut. Vor sa uite, tind spre normalitate, spre bucurii si suferinte la scara normala, nasterea unui copil, moartea unui batran de moarte naturala, examene, munca pentru painea cea de toate zilele. Dar cum sa supravietuiasca pana vor ajunge la aceasta "normalitate" care pentru cei mai multi din ei pare un vis irealizabil? Mizeria lor fizica si morala le va permite sa treaca peste aceasta perioada?  Si atunci a venit ajutorul, din partea evreilor pe care soarta i-a ferit de holocaust, evreii din Lumea Noua. Cu fonduri stranse de ei, organizatia umanitara JOINT a reusit sa solutioneze cele mai disperate nevoi de hrana si medicamente ale supravietuitorilor. In 1946, bugetul JOINT pentru operatiunile din intreaga lume se ridica la peste 53 milioane de dolari, din care 86% au fost cheltuiti in Europa, in special in lagarele pentru refugiati. Au fost ajutate mai mult de 180 000 persoane in Germania, mai mult de 120 000 in Ungaria, 65 000 in Polonia, 42 000 in Austria, si peste 200 000 in Romania, respectiv jumatate din populatia evreiasca a tarii din momentul respectiv. Cum au fost tratati acesti supravietuitori de catre populatia majoritara a tarilor respective? Iata cateva exemple. In Polonia, in primii trei ani de dupa razboi au avut loc pogromuri la scara mare. In Slovacia, in perioada 1945-1948 s-au inregistrat serioase tulburari anti-evreiesti, la Presov, Topolcany si Bratislava. In Ungaria au fost omorati trei evrei la Kundamaras, in 1946. In Cehoslovacia antebelica, evreii se identificasera in general cu limba si cultura vechilor nationalitati conducatoare - germana in partea ceha, maghiara in partea slovaca. Dupa razboi, supravietuirorii evrei au fost asimilati acestor nationalitati, evreii supravietuitori fiind tratati la fel de aspru ca hitleristii cotropitori. Una din provinciile acestei tari, Rutenia subcarpatica, a fost anexata de Uniunea Sovietica ca pret pentru eliberarea tarii de sub ocupatia nazista. Potrivit acordului incheiat intre Cehoslovacia si URSS, persoanele de etnie ceha sau slovaca puteau cere repatrierea in Cehoslovacia. Toata populatia evreiasca din regiune, aproximativ 12 000 de supravietuitori, si-a manifestat dorinta de repatriere. Dar intrucat inainte de razboi ei se declarasera etnici evrei, guvernul cehoslovac nu a vrut sa le acorde dreptul de repatriere. Unii au fost trimisi inapoi de la granita, mai mult de jumatate au fugit in zonele de ocupatie americana din Germania, doar o parte din ei au primit permisiunea de a se stabili in Cehoslovacia. Ce s-a intamplat in URSS, am vazut in lectia precedenta. In primii ani de dupa razboi, viata evreilor din Europa de est a fost influentata de doi factori politici. Primul a fost ocupatia sovietica. Trupele sovietice aveau ordin sa nu faca discriminari intre etnii, ceea ce inseamna ca uneori nu se faceau deosebiri intre evrei si nazisti, pe de o parte, iar pe de alta parte, ca si restul populatiei, evreii erau supusi jafului si violului la scara mare. Am discutat mai sus despre politica ambigua a Uniunii Sovietice fata de evrei . Pe de o parte, pentru prima oara in aceasta parte a lumii, constitutia le asigura egalitate deplina in fata legilor. Pe de alta parte, orice manifestare de atasament fata de cultura, traditia sau religia evreiasca erau considerate manifestari periculoase de nationalism burghez reactionar. URSS a  ajuns astfel sa ocupe Europa de Est fara o pozitie ideologica  clara fata de evrei. Al doilea factor care a influentat viata evreilor in aceasta perioada a fost ostilitatea populatiei locale fata de evrei, sentiment adanc inradacinat inca inainte de ocupatia nazista. Aceasta atitudine se datora atat bisericii care monta populatia impotriva "ucigasilor lui Cristos", cat si ideologiilor nationaliste de extrema dreapta, aparute in perioada interbelica ca rezultat al framantarilor sociale si economice. Dupa 1945 un alt factor a contribuit la exacerbarea sentimentelor antisemite: relatia privilegiata dintre evrei si comunism. Intr-adevar, daca armatele hitleriste n-ar fi fost alungate din tarile est-europene de catre armata sovietica, evreii care inca mai traiau in aceste tari ar fi ajuns cu totii in camerele de gazare ale Auschwitzului. Constienti de asta, evreii i-au salutat pe rusi ca pe eliberatori si salvatori. Au salutat armata care le-a salvat viata, dar inseamna oare asta ca au salutat modul de viata pe care vroia sa-l impuna conducerea acestei armate? Inainte de a raspunde la aceasta ultima intrebare, sa ne intoarcem in 1945. Noii conducatori comunisti impusi de rusi erau impartiti, in general, in doua categorii: comunisti "interni", care ramasesera in tara in perioada interbelica si care adesea participasera la rezistenta antinazista, si cei "externi", care petrecusera ultimii ani in exil, - marea majoritate in Uniunea Sovietica. Dat fiind pericolul la care erau expusi in timpul ocupatiei naziste, comunistii evrei faceau in cea mai mare parte din a doua categorie. Intrucat cei din exil beneficiasera de o instruire ideologica intensiva in URSS si stabilisera contacte in cadrul ierarhiei sovietice, Moscova avea mare incredere in ei si, in faza initiala a regimului comunist, li s-au oferit posturi importante in cadrul noilor guverne. De exemplu, Ana Pauker, ministru de externe in Romania. Astfel, imediat dupa razboi, in constiinta populatiilor majoritare, evreu si comunist insemna practic acelasi lucru. Chiar daca existau evrei in cateva posturi cheie ale noilor guverne impuse de sovietici, marea majoritate a evreilor nu erau comunisti. Erau mult prea preocupati de agonisirea traiului si lupta pentru reintrarea in normalitate pentru a dori sa faca politica. Iar simpatiile lor politice nu se indreptau catre comunisti, ci catre partidele social-democrate, liberale, sioniste. Aceasta masa de evrei a ramas fara aliati in problemele care ii priveau direct - in ipoteza ca ar fi avut vreodata aliati. Un exemplu in acest sens este problema deosebit de controversata a restituirii proprietatilor evreiesti, atat cele comune, cat si cele individuale, confiscate ca urmare a legilor rasiale din timpul razboiului. Locuintele acestor oameni fusesera ocupate de localnici care refuzau sa le restituie. In Polonia, si nu numai, cativa evrei care isi recuperasera casele si atelierele pe cale legala, le-au parasit din nou in urma amenintarilor primite. In Ungaria, presa comunista ii indemna pe evrei sa dea dovada de intelegere si sa imparta apartamentele cu ocupantii curenti. In Cehoslovacia, cererile de restituire au fost pe neasteptate respinse, cu motivatia ca: "Declaratia comunitatilor evreiesti se bazeaza pe un principiu gresit. Nu apara interesele cetatenilor evrei, ci apara interesele personale ale capitalistilor. In cazul in care comunitatile de evrei ar continua tot asa, ele ar comite cele mai grave erori posibile. Cerem cetatenilor de religie mozaica sa decida daca sunt de acord atunci cand reprezentantii lor ii conduc spre clasa dusmanilor muncitorilor uniti." Curand evreii au descoperit ca se formase o alianta intre dreapta si stanga pentru a li se opune in problema restituirii bunurilor lor. Cei de dreapta se opuneau din motive antisemite; comunistii, din dorinta de a nu-i imbogati pe cei pe care-i considerau membri ai fostei "clase de inavutiti". Politica economica a comunistilor i-a afectat pe evrei mai direct si mai profund decat pe oricare alt grup etnic. Evreii din statele Europei de est se ocupau in principal cu meserii liberale, ca aceea de doctor sau de avocat, cu cabinete proprii. Erau mici meseriasi, cu ateliere proprii, sau mici negustori, cu dughene proprii. Erau bancheri sau industriasi. Intre 1945 si 1950, in tarile satelit ale Uniunii Sovietice, s-au nationalizat pe rand toate bunurile personale. In ce priveste fostele profesiuni liberale, regimul comunist le-a ingreunat activitatea impiedicandu-i pe acesti specialisti sa-si mai castige existenta. Multi avocati evrei au fost exclusi din barou. Tinerii intampinau din nou restrictii la admiterea in facultati, - o varianta noua a principiului de numerus clausus, bazat de data aceasta nu pe originea rasiala sau religioasa, ci pe originea sociala. Iar meseriile majoritatii populatiei evreiesti, amintite mai sus, le asigurau aproape tuturor "o origine nesanatoasa", "un dosar prost". Multi evrei "capitalisti" au fost dati afara din casele lor. Bancheri, industriasi, au fost arestati, in Ungaria chiar deportati, si au ramas muritori de foame. Pe masura ce comunistii si-au extins controlul asupra tuturor aspectelor vietii in Europa de est, evreii au mai descoperit ca institutiile comunitatii lor au fost infiltrate si in final preluate de simpatizanti comunisti - proces care reprezenta - la scara redusa - transformarile care afectau societatea ambianta. Pana in 1950, nu numai organismele reprezentative, dar si institutiile evreiesti auxiliare, cum ar fi ziarele, sinagogile, scolile si teatrele au fost inchise sau obligate sa se supuna "directivelor"de stat si de partid. In Romania au fost nationalizate, in 1948, 122 de scoli si biblioteci evreiesti. Sionistii au fost arestati si torturati ca sa-si recunoasca participarea la "comploturi impotriva statului". Abia acum se descopera in arhive procesele verbale ale interogatoriilor la care au fost supusi. Cruzimea si rafinamentul acestor torturi nu fac obiectul prezentului curs. In Romania, s-a infiintat in iunie 1945 un Comitet Democratic Evreiesc format din comunisti si social-democrati. In foarte scurta vreme, comunistii au indepartat conducerea asigurata de evrei, preluand controlul organizatiilor de evrei si al bunurilor comunitare. Au trebuit sa fuga din tara atat sef-rabinul Alexandru Safran, azi sef-rabin al Genevei, cat si Dr. Wilhelm Filderman a carui viata fusese dedicata salvarii comunitatii evreiesti in timpul razboiului. Povesti similare se pot istorisi despre toate tarile fostului lagar socialist. Aceste evenimente aveau loc pe fundalul inrautatirii situatiei evreilor in URSS. Pentru a zdruncina puterea Imperiului Britanic, Uniunea Sovietica spijina infiintarea Statului Israel, si prin votul sau de la ONU, si prin vanzarea de arme acordata de Cehoslovacia la indicatiile Moscovei. Dar politica externa si cea interna reprezentau doua aspecte total diferite. Guvernul sovietic dorea sa lanseze deschis un avertisment la adresa evreilor din Uniunea Sovietica, facandu-i sa inteleaga ca sprijinul fata de sionism nu presupunea libertate pentru activitatea sionista din tara. Drept care au urmat toate campaniile si procesele pomenite in lectia precedenta. Apoi s-a schimbat si atitudinea URSS fata de Israel.  Semnalul l-a dat un articol din ziarul Pravda - organul partidului - care, la 21 septembrie 1948, ataca Israelul si pe evreii care-l considerau patria lor, si considera ca deportatii trebuie sa se intoarca in tarile lor de origine, sa construiasca acolo socialismul, nu sa emigreze in Israel. Care este cauza acestei bruste schimbari de atitudine? Din momentul in care sionistii si-au atins scopul - evacuarea britanicilor din Israel, sovieticii si-au dat seama ca nationalismul arab reprezenta singura sansa de inlaturare a influentei occidentale in Orientul mijlociu. In plus, i-a ingrijorat primirea entuziasta acordata de evreii din Moscova lui Golda Meir, primul ambasador al statului Israel in URSS. Din acest moment, antisionism si antisemitism au ajuns sa insemne acelasi lucru. Evreii, dupa cum am mai aratat, sunt eliminati din toate posturile de conducere. In Romania, Ana Pauker este inlaturata din guvern in 1949. Organizatiei umanitare JOINT i se interzice sa-si mai desfasoare activitatea in tarile socialiste. In Romania si-a incetat activitatea in 1950. Portile s-au inchis. Ca si restul populatiilor respective, evreii s-au trezit sub cizma sovietica. Pana la epoca gorbacioviana. Ce s-a intamplat in Romania? Revin la intrebarea de la care am pornit. Au adus evreii comunismul in Romania? Aici se afla o contradictie fundamentala. Pe de o parte, regimul comunist, in toate tarile, l-a negat pe Dumnezeu si a interzis practicarea religiei. Pe de alta parte, ce este - sau mai exact, ce era un evreu dupa razboi, la patru ani inainte de infiintarea statului Israel? Evreii din Romania, din Polonia, din Franta, SUA, Africa, evreii din toata lumea au diferit atunci, ca si acum, prin limba pe care o vorbeau, prin interesele materiale si comportarea sociala, strans legate - ca sa nu zic impuse - de populatia in mijlocul careia traiau, si este extrem de greu de gasit o asemanare intre un evreu new yorkez, etiopian, parizian sau iemenit sau roman. Cu o singura exceptie. Toti evreii cred in Dumnezeu. Crezul evreului - Sema Israel - Asculta, Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, Dumnezeul nostru este unic. Pentru acest crez au murit milioane de evrei. Nu ma gandesc numai la cele sase milioane de victime ale holocaustului, dar si la cei 70 000 de evrei pe care romanii I-au rastignit pe cruce dupa distrugerea celui de al doilea templu; ma gandesc la miile de ruguri ale inchizitiei; la victimele cruciatilor care, in numele lui Isus, ucideau fiii poporului din care mama lui Isus n-a incetat niciodata sa faca parte. Deci, a fi evreu, indiferent unde iti duci viata, inseamna a crede in Dumnezeu. Inseamna un anumit mod de viata. Deci, adevaratii evrei, cei care s-au dus la moarte dar nu si-au lepadat religia, nu puteau aduce regimul comunist, dusmanul de moarte al religiei. Sa presupunem, prin absurd, ca n-ar fi asa. Ca evreii, neam fara tara si fara Dumnezeu, neam de venetici, ar fi vrut sa aduca si sa impuna un regim in Romania. Sau nu neaparat in Romania, sau nu numai in Romania. Eu personal nu inteleg cum ar fi putut. Era departe amintirea evreilor cazuti pe campul de batalie in timpul primuliu razboi mondial, pentru granitele Romaniei. Evreii erau terorizati, dezarmati, demoralizati, adusi la limita extrema a saraciei, dupa patru ani de somaj sau deportare. Nu aspirau decat la reintegrarea intr-o viata omeneasca. Iar Romania, cu toate amaraciunile razboiului, era un stat de sine statator, cu armata, Siguranta si politie. Existau 400 000 de evrei, intr-un popor de vreo 20 milioane de neevrei. Cum s-ar fi putut evreii dovedi mai puternici? Iar daca din motive pe care nu le cunoastem, ei ar fi putut fi mai puternici decat armata romana, dece s-au lasat ei omorati in timpul razboiului ca niste vite duse la abator? 140 evrei in pogromul din Bucuresti, 12 000 in pogromul din Iasi, vreo 150 000 in Transnistria - daca evreii erau asa de puternici, dece s-au lasat omorati fara sa incerce macar sa se apere? Deci, nu evreii au adus in Romania regimul comunist. N-au avut nici cum, nici de ce. Regimul comunist a venit in Romania calare pe victorioasele tancuri sovietice si si-a tinut cizma pe capetele si sufletle noastre atat timp cat a vrut el, adica pana cand marea noastra vecina de la rasarit a renuntat la dictatura proletariatului, ceea ce a permis si tarilor din jur sa faca la fel. Soarta Romaniei a fost hotarata la Ialta, nu de catre evrei, ci de catre conducatorii de atunci ai omenirii - Churchill, Roosevelt, Stalin. Au existat intr-adevar evrei comunisti inainte de razboi si in timpul razboiului. O mana de idealisti care visau egalitate in fata legilor si se lasasera amagiti de utopicul slogan "fiecaruia dupa nevoi". Pana la 23 august 1944, partidul comunist roman numara vreo 1000 de membri. Chiar daca toti ar fi fost evrei - ceea ce nu este cazul - ce sentimente puteau avea pentru comunism restul de 400 000 de evrei din Romania anului 1944, -comercianti, meseriasi, industriasi, bancheri, liber profesionisti? Raspunsul se impune de la sine. Marea majoritate a evreilor nu au fost comunisti, si marea majoritate a comunistilor nu au fost evrei. Deci, va intreb si pe voi. AU ADUS EVREII COMUNISMUL IN ROMANIA? Bibliografie : - Wasserstein Bernard, Disparitia Diasporei - Evreii din Europa incepand cu 1945, edit. POLIROM 2000

המזלג - סיפור מרגש!

המזלג - סיפור מרגש!:

'via Blog this'

מכתבו של רמי לוי לח''כ שלי יחימוביץ'

"שלי יחימוביץ' מנהלת קמפיין פופוליסטי; מתי העסקת עובד אחד בחייך?"

"באמירות הזולות והמכלילות שלך את מכפישה אלפי בעלי עסקים מהשוק הפרטי, ומייצרת תדמית שהשוק הפרטי מושחת ומשחית את הכלכלה בישראל"

ח"כ שלי יחימוביץ', אני כותב את הדברים לאחר שפניתי מספר פעמים לעוזרייך ולטלפון הפרטי שלך. בכל הפעמים השארתי מסר בו אני מזמין אותך להגיע למשרדי לראות שאת טועה ומטעה, אך מעולם לא נעניתי על ידך או מי מטעמך. חבל.

במשך שנים נמנעתי מלהתייחס לדברייך. אבל עכשיו, כשאת מנהלת קמפיין פוליטי שבו את מנסה לנצל אותי, את עובדיי ואת לקוחותי בדרך שקרית, ולקדם את עניינייך על גבינו באמצעות פופוליזם זול, מאסתי והחלטתי להגיב.

אין ספק שאת רהוטה, בעלת אוצר מלים מרשים, ומעבירה את מסרייך בדרך ציורית וצינית. כך עשית גם במאמר שכתבת ב-2 לאוקטובר ב-TheMarker. אך מאחורי המלים לא עומד כלום. מה הרזומה שעומד מאחורייך? מתי ייצרת מקומות עבודה או העסקת עובד אחד בחייך?

ישבתי אתך בוועדת הכלכלה של הכנסת והקשבתי לדברייך. מלבד לדבר על נושאים שאינך מבינה בהם מאום או לדאוג לאינטרסים צרים - לא הועלת ולא קידמת דבר. בכל הזדמנות את מדברת על עובדי שכר המינימום, אך מה לעשות שלא כולם חברי כנסת, רופאים, עורכי דין, היי-טקיסטים, מנהלי בנקים או מנכ"לים בכירים בחברות? להזכירך, מי שקובע את שכר המינימום אלה המחוקקים שעליהם את נמנית.

מי שעובד בעבור שכר מינימום אינו מסכן. מסכן הוא מי שאין לו מקום עבודה לפרנס את בני ביתו. זו אינה בושה להרוויח שכר מינימום. אדם קם בבוקר עם חיוך וגאווה על כך שזכה למקום עבודה. אני מציע לך: קחי יוזמה ודאגי להם באמת. קדמי חקיקה שתעלה את שכר הקופאיות ואת שכר המינימום. אבל היזהרי - כי אז לא יהיה לך מאין לשאוב הון פוליטי ולקדם את האינטרסים שלך. הרי את כל הרווח הפוליטי את עושה בציניות על חשבון עובדים אלה.

כשיש מצוקות של מפעלים שעומדים לפני סגירה והתקשורת פנויה לסקר אותם, את תמיד תהיי שם, מכיוון שאת מנצלת את מצבם לייצר הזדמנות להון פוליטי. העובדים נלחמים על פרנסתם - רק שהמפעל לא ייסגר והם יישארו מחוסרי עבודה. את שם כדי לעזור לך ולא להם. הרי לא היית שם בשבילם לפני שהחליטו לסגור את המפעל.

כשידעת שיפוטרו כ-5,000 עובדים ברשתות הסלולר לא קמת וזעקת, מאחר שהם לא "מסכנים" - הם לא השתכרו משכורות מינימום ומהם לא יכולת להרוויח. אולי לא העמקת בנושא, אך הם מעמד הביניים שמשפיע רבות על הכלכלה, וגם להם צריך לדאוג.

את מדברת על הבורסה בתל אביב ומנסה לייצר תמונה עגומה, מטעה את הציבור ומנגנת השכם וערב על "התספורות" שאותן, כפי שאת יודעת, כולנו מגנים. אבל את שוכחת שיש בבורסה מאות חברות, מעסיקים שם מאות אלפי עובדים, ומושקע שם הון עתק של הציבור - מהמעמד הנמוך, הבינוני והגבוה. באמירות הזולות והמכלילות שלך את מכפישה אלפי בעלי עסקים מהשוק הפרטי, ומייצרת תדמית שהשוק הפרטי מושחת ומשחית את הכלכלה בישראל.

ח"כ יחימוביץ', על איזו קופאית ממזרח ירושלים את מדברת במאמר? מיהו הראיס? ולמה מטילים אותה בפתח ההאנגר שלנו? מה את יודעת על מזרח העיר? מי מענה אותם? באיזה סרט את חיה? את לא חושבת שאת פוגעת בקופאיות שעובדות אצלי בניסוחים המשפילים שלך? להגיד לעובדת מעונה? לכנות אותה עבד? התביישי. אנחנו מאפשרים לכל העובדים ממערב וממזרח העיר, ללא הבדל מין, דת, גזע ולאום להתפרנס בכבוד.

את פוגעת ולצערי גם לא אומרת אמת. ההסתדרות מעולם לא הציעה לי להעלות את שכר הקופאיות ולו בשקל וחצי. כשנכנס לתוקף הרחבת ההסכם הקיבוצי בענף הסופרמרקטים, מיד נעניתי וחתמתי. אבל את מנסה בכל הזדמנות, בציניות שלך, לעוות את העובדות ולייצר מצג שבו את היחידה שדואגת לעובדים.

אני כותב את הדברים כמי שייצר 4,000 מקומות עבודה לתושבי ישראל, ובעקיפין מאפשר עוד אלפי מקומות עבודה; כמי שב-2013 מתכנן לייצר כ-2,000 מקומות עבודה נוספים; וכמי שמשרת כמיליון לקוחות וחצי, מייצר תחרות ומוביל את הדרך להוזלת סל הקנייה ב-15%-20%. וכל זאת לא על חשבון איכות השירות ולא על חשבון העובדים, שמשתכרים שכר גבוה מזה שאתם המחוקקים קבעתם. עד היום לא ביקשתי ולא קיבלתי דבר וחצי דבר מהמדינה. את הכל עשיתי באהבה וברצון להיטיב ולעזור, ביושר, בעשר אצבעות, בעמל רב. עד היום שילמתי יותר מ-400 מיליון שקל מסים למדינה.

ח"כ יחימוביץ', נראה שהתבלבלת. אני לא מתמודד מולך בפוליטיקה. אני אדם פרטי, ואמשיך להיות מי שאני. אשרת את הצרכן ואמשיך לייצר אלפי מקומות עבודה ולדאוג לעובדיי. אמשיך לעשות ולעשות, כי אותי חינכו שצריך לעשות הרבה וטוב וביושר - וכנראה שאת יודעת רק לדבר ולדבר.

הכותב הוא הבעלים של רמי לוי שיווק השקמה ורמי לוי תקשורת

Aspasia - o istorie a amantelor...

    

Pe la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., oraşul-stat Atena eclipsa restul Greciei; democraţia care domnea acolo era cea mai mare realizare a Greciei antice. Dar epoca de aur ateniană nu influenţa şi viaţa femeilor, care îşi petreceau majoritatea timpului stând în casă. Femeile străine erau de două ori condamnate, atât prin sex, cât şi prin castă. Una dintre ele, Aspasia, o imigrantă venită din cetatea Milet, din Asia Mică, a încercat să îşi compenseze statutul social prin relaţia ei cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena.

Aspasia a sosit în Atena în urma războaielor persane, care au secătuit resursele Atenei şi s-au încheiat cu armistiţiul de cinci ani din 451. Ea venise la Atena cu rudele ei, pe care circumstanţe necunoscute le forţaseră să părăsească Miletul, în ciuda prezenţei familiei şi a originii sale nobile, care îi asigura relaţii bune, ea nu avea resurse financiare şi a fost obligată să-şi caute o slujbă. Din nefericire pentru Aspasia, sosirea ei în Atena a coincis cu un val de imigraţie postbelică, care l-a făcut pe Pericle să instituie măsuri draconice, pentru a asigura superioritatea socială a cetăţenilor atenieni. A acordat cetăţenie ateniană doar celor care aveau doi strămoşi atenieni şi a limitat drastic drepturile străinilor de felul Aspasiei şi a familiei ei. Oricine era prins dându-se drept cetăţean atenian risca să fie condamnat la sclavie.

În conformitate cu legislaţia promovată de Pericle, Aspasia nu putea să se mărite cu un atenian sau să se bucure de cele câteva drepturi de care beneficiau femeile ateniene. Dar şi drepturile acestora erau puţine la număr. Spre deosebire de bărbaţii atenieni, femeile nu puteau deveni soldaţi, aşa că pruncii de sex feminin erau adesea lăsaţi pradă intemperiilor sau fiarelor sălbatice. Copilele cărora li se acorda privilegiul de a trăi erau crescute cu indiferenţă, ţinute acasă sub cheie şi învăţate numai gospodărie. La începutul activităţii sexuale, de obicei pe la paisprezece ani, părinţii le măritau cu bărbaţi mult mai în vârstă care îşi făcuseră stagiul militar şi erau, în fine, liberi să se căsătorească.

Viaţa maritală nu reprezenta nicidecum o eliberare, căci nevestele grecilor trăiau ascunse în noile lor cămine. Căminele atenienilor, ca toate casele greceşti în general, reflectau statutul superior al bărbatului. Erau mici, pentru că bărbaţii îşi petreceau majoritatea timpului în altă parte, în compania altor bărbaţi. Cele mai multe camere dădeau într-o curte interioară. Sufrageria era cea mai mare şi mai bine utilată cameră din casă, pentru că bărbaţii primeau acolo vizite. Dar ei le excludeau pe neveste, fiice şi alte femei de la aceste evenimente. Adesea invitau hetaire – curtezane de lux – sau, dacă erau mai săraci, prostituate, ca să îi distreze.

Femeile Atenei antice nu prea aveau drepturi şi puteau divorţa doar dacă era de acord şi bărbatul. Numai dota lor le mai putea asigura o oarecare protecţie financiară, într-o societate care preţuia matroana decentă, supusă şi muncitoare, femeia putea aspira, cel mult, la o bună reputaţie.

Ce să facă o străină în acest oraş al bărbaţilor? Aspasia nu era doar frumoasă, ci şi deosebit de inteligentã şi, spre deosebire de majoritatea femeilor ateniene, reuşise să îşi facă o educaţie, deşi nu a dezvãluit niciodată cum. Începu să predea retorică şi filozofie şi curând îşi câştigă o repuţie atât de bună, încât însuşi Socrate o ridică la rang de profesor.

Este foarte posibil ca Aspasia să-şi fi câştigat existenţa la început aderând la misterioasa castă a hetairelor, femei de origine străină care ofereau sex, companie şi prietenie, în schimbul cadourilor valoroase şi al banilor. Spre deosebire de prostituate (şi de majoritatea soţiilor), hetairele erau femei educate şi cultivate, elegante şi sofisticate. Spiritul lor, cunoştinţele şi uşurinţa conversaţiei le deosebeau de celelalte grecoaice, ele pricepându-se să poarte dispute cu bărbaţii de pe poziţii egale din punct de vedere intelectual. Vasele pictate le arată ca pe nişte femei atletice, cu piept plat şi îmbrăcate somptuos, uşor de deosebit de matroanele masive şi neîmpodobite.

Aspasia avea în jur de douăzeci şi cinci de ani când l-a întâlnit pe Pericle şi i-a insuflat acestuia dragostea pătimaşă care a durat până la moartea sa. Dar tocmai legile promulgate de Pericle o condamnau la o viaţă de concubinaj, interzicându-i mariajul. Pentru că nu putea trăi fără ea, Pericle a adus-o pe Aspasia la el acasă. Când Aspasia îi născu un fiu, statutul nelegitim al acestuia nu l-a deranjat pe Pericle, care deja avea doi copii legitimi.

Pericle nu era nici pe departe singurul admirator al Aspasiei, o prezenţă deopotrivă erotică şi intelectuală. Când ea înfiinţă un loc de dezbateri, cei mai mari intelectuali învăvaţi şi oameni de stat s-au înghesuit să facă acolo politică şi filozofie.

Aspasia nu s-a limitat la treburi de stat. A practicat şi raţionamentul socratic riguros, aplicîndu-l la relaţiile maritale, un subiect pe care cu siguranţă că statutul ei a îndemnat-o să îl studieze. Autorii ulteriori precum Cicero şi Quitilian relatează un dialog între Aspasia şi soţia lui Xenofon, la care ar fi fost martor filozoful.

- Spune-mi, întrebă Aspasia, dacă giuvaierurile alese ale vecinei tale ar fi mai frumoase, le-ai vrea pe ale tale sau pe ale ei?

- Pe ale ei.

- Şi dacă veşmintele şi podoabele ei ar fi mai scumpe ca ale tale, pe care le-ai prefera?

- Pe ale ei, desigur.

- Ei bine, dacă soţul ei ar fi mai bun ca al tău, l-ai dori pe acela sau pe al tău?

Soţia lui Xenofon se înroşi. Aspasia sparse liniştea jenantă. Pentru a satisface dorinţa de perfecţiune a partenerului, explică ea, eşti obligat să fii perfect. Deşi erotismul este dimensiunea prin care bărbaţii şi femeile îşi exprimă devoţiunea unul faţă de altul, elementul esenţial al atracţiei este virtutea.

Inventată sau reală, această discuţie ne sugerează părerile Aspasiei despre relaţia dintre bărbat şi femeie: cei doi pornesc de la aceleaşi condiţii şi trebuie să fie la fel de preocupaţi de a căuta calea virtuţii. Cu alte cuvinte, se pare că amanta lui Pericle era un avocat al egalitarismului, într-un fel care se opunea monumental stratificării rigide şi inegalităţii prescrise de lege la ora şi locul în care ea trăia.

Între timp, Pericle îşi petrecea o mare parte din timp acasă, pentru a putea fi cu Aspasia, fără a neglija însă guvernarea şi restaurarea templelor ateniene, distruse în timpul războaielor persane. Atenienii sprijineau masiv politica administrativă a lui Pericle, dar nu şi viaþa lui particulară, care nu le era tocmai necunoscută. Cetăţenii îi reproşau că a izgonit-o din casă pe soţia sa pentru a o aduce pe Aspasia, ignorând faptul că el divorţase de soţia sa cu mai mult de zece ani înainte de a o întâlni pe Aspasia. Se mai murmura că ar fi trebuit să o ţină pe amantă ascunsă, aşa cum făceau ceilalţi, un sfat pe care Pericle l-a nesocotit mereu. Treptat, se formă un adevărat curent potrivnic Aspasiei, iar ea a fost cea care l-a primit din plin, şi nu Pericle. Fu defăimată fără milă în locuri publice. Poeţii comici se întrecură pe ei înşişi în zicători deocheate, comparând-o cu Thargelia, puternica soţie şi curtezană ionianã care avusese paisprezece bărbaţi şi care se folosise de imensa ei influenţă pentru a ajuta duşmanul în timpul războaielor persane.

În 440 î.Hr., când cetatea Samos s-a revoltat împotriva Atenei, campania contra Aspasiei s-a intensificat. Deşi Pericle a înăbuşit revolta, până la urmă, opozanţii săi l-au acuzzat că amanta sa, Aspasia, din motive personale care ţineau de originele sale miletiene, îl convinsese să pornească războiul cu Samos. În Cheirones, autorul satiric Cratinus îi ridiculizează atât pe Pericle, cât şi pe Aspasia, pe care o numeşte Târfa cu Ochi de Câine. Această etichetă a prins, aşa că tot mai mulţi atenieni au început să o condamne pe Aspasia ca pe o stricată de cea mai joasă speţă. Reputaţia ei de hetairă evocă alte imagini, cele explicit sexuale de pe vasele greceşti şi cupele de băut unde hetaire goale îşi ridică hainele pentru a-şi expune organele genitale potenţialilor clienţi. Pe ceramica vaselor arse în cuptoare, aceste hetaire fac sex în grup, stau aşezate în diverse poziţii şi chiar se apleacă, sprijinindu-se cu braţele de podea, pentru a permite sexul anal. Uneori, clienţii sunt înfăţişaţi bătându-le la fundul gol cu un pantof sau cu alt obiect, pentru a le obliga să întreţină un act sexual neplăcut sau dureros.

Comparaţia cu aceste caricaturi a fost cea mai penibilă în cruciada iniţiată împotriva Aspasiei, intelectuala rafinată, mama devotată şi a tovarăşă de viaţă a lui Pericle. Adevăratul motiv al acestei înverşunări amare şi al urii împotriva Aspasiei era faptul că ea ameninţa structura socială a Atenei, construită pe relaţii de sclavie şi condusă de bărbaţi, societate în care femeile erau tratate ca nişte trântori sau, în cazul celor de origine străină, obligate la o existenţă şi mai sordidă. Aspasia, femeie şi străinã, ar fi trebuit să accepte acest dublu handicap conform statutului stabilit prin lege. Dar reuşise cumva să se eschiveze şi îl îmbrobodise şi pe conducătorul lor bătrân şi nebun, care îi trecuse cu vederea statutul. În mod cert, Aspasia era un pericol pentru ordinea prestabilită, o revoluţionară deghizată seducător.

Timp de un deceniu după dezastrul războaielor samiene, viaţa Aspasiei a continuat să fie la fel de armonioasă în particular şi la fel de bogată intelectual, dar coşmarul social a continuat, în 431 î.Hr., la începutul războiului pelopnesiac, atacurile verbale s-au intensificat. Poetul comic Hermippus a lansat un nou atac, acuzându-o că se comportă neruşinat şi că este codoaşa lui Pericle, furnizându-i ateniene libere. A reuşit să stârnească o furtună publică atât de puternică, încât au fost formulate acuzaţii de imoralitate şi trădare contra Aspasiei. În pofida opoziţiei lui Pericle, voinţa populară a avut câştig de cauză.

Ca străină, Aspasia nu putea să compară în faţa judecătorilor pentru a se apăra. Pericle a pledat în favoarea ei. Plângea în timp ce vorbea, cu vocea tremurându-i de emoţie. A pledat cu atâta elocvenţă şi convingere, încât juriul a acceptat argumentul calomniei şi a achitat pe Aspasia. Această victorie contra răutăţii şi calomniei i-a legat şi mai strâns pe cei doi. Curând după aceea, ea a fost recunoscută public ca perechea lui Pericle.

Dar cuplul de îndrăgostiţi nu avea să se bucure de o bătrâneţe tihnită împreună. Strategia militară a lui Pericle, de a proteja imperiul atenian prin baricadarea cetăţenilor şi a armatei în interiorul zidurilor cetăţii, a dus la suprapopulare severă şi molime. În 430 î.Hr., o epidemie teribilă de ciumă a ucis o treime din soldaţi şi un sfert din populaţia civilă. Pericle însuşi şi-a pierdut primii doi fii, sora şi o mare parte din rude şi prieteni.

Dar cei mai mulţi atenieni suferiseră pierderi teribile şi, în durerea lor sălbatică, au căutat un ţap ispăşitor. L-au găsit uşor în persoana lui Pericle, care a fost demis din funcţie, acuzat şi condamnat pentru luare de mită. Pericle era acum în dizgraţie, dezonorat şi fără moştenitori. Oricât de rău se prezenta situaţia, pentru Aspasia a fost un beneficiu neaşteptat, căci statutul fiului mai mic al lui Pericle s-a îmbunătăţit. Pericle, disperat să aibă un moştenitor, a trebuit să pledeze înaintea mai-marilor cetăţii pentru recunoaşterea statutului fiului său, pe care legislaţia xenofobă promovată de propriul lui tată îl considera drept bastard. În cele din urmă, atenienii se îndurară de bătrânul Pericle şi îi acordară tânărului Pericle cetăţenia, dar nu şi Aspasiei.  Cu toate acestea, succesul fiului trebuie sãăi fi oferit Aspasiei o mare satisfacţie.

Pericle şi Aspasia se bucurară pentru o vreme de linişte, scăpând de persecuţii. El a fost reabilitat şi reinstaurat în funcţie. Dar ciuma făcea ravagii prin Atena şi, în curând, îl ucise şi pe el, lăsând-o pe concubina sa singură şi lipsită de apărare în oraşul bântuit de boală. Fără Pericle, sau, mai bine zis, după Pericle, Aspasia se orientă către alt bărbat, un negustor de oi, care era şi un general foarte popular. Graba cu care a stabilit această relaţie pare să demonstreze nesinceritatea afecţiunii ei pentru Pericle. Probabil că nu era la ananghie, fiul ei moştenise averea lui Pericle. Poate că a simţit nevoia de a fi protejată de cetăţenii care o urau. Poate că o şi atrăgea Lysicle, care era dinamic, ambiţios, bogat şi mult mai apropiat de ea ca vârstă decât Pericle. Şi probabil că ea s-a gândit cã, de vreme ce legea ateniană tot o stigmatiza ca pe o străină, iar atenienii o persecutau, cel mai înţelept lucru ar fi fost să stabilească o relaţie similară cu cea pe care o avusese cu Pericle şi să devină concubina altui bărbat puternic, capabil să o apere de numeroşii săi duşmani.

Este aproape sigur că Aspasia l-a cunoscut pe Lysicle prin Pericle. Poate că Lysicle s-a numărat printre bărbaţii impresionaţi de inteligenţa şi frumuseţea ei. De asemenea, este posibil ca statutul de concubină a lui pericle s-o fi făcut mai atractivă; pentru că, până la urmă, Pericle sfidase întregul popor pentru a trăi alături de ea şi a o onora cum cuvine.

Oricare ar fi fost motivul acestei uniuni dintre Aspasia şi Lysicle, relaţia lor a fost de scurtă durată. El a murit pe câmpul de luptă tocmai când ea îi născuse un fiu. Aspasia se văzu iarăşi singură şi fără apărare, de data aceasta cu un copil nelegitim.

Dar atenienii nu îi dădeau pace. Când Aspasia împlini patruzeci şi cinci de ani, Aristofan lansă un nou atac fulgerător. În piesa Acharnians, o acuză, nici mai mult nici mai puţin, că provocase războiul peloponesiac. Personajul Dikaeopolis enumera evenimentele care au dus la izbucnirea războiului. Conform poveştii, câţiva tineri beţi se strecuraseră în cetatea Megara şi furaseră o prostituată pe nume Simaitha. Furioşi, megareenii se răzbunară furând două fete de la Aspasia, pe care o numeau codoaşă. Înfuriată de furtul fetelor ei, Aspasia l-a sfãtuit pe Pericle să declanşeze războiul peloponesiac.

Nu ştim ce s-a mai întâmplat cu Aspasia după moartea lui Lysicle, deşi povestea ei generează dezbateri şi analize până în ziua de azi. Ceea ce ştim cu siguranţă este că Aspasia era suficient de isteaţă ca să îşi evalueze situaţia la vârsta de mijloc, aşa cum reuşise şi în tinereţe:  femeie străină într-o societate care se temea de ea şi o dispreţuia. Avea câteva atuuri: o frumuseţe pe cale de a se ofili, o reputaţie de inteligenţă sclipitoare şi o raţiune imbatabilă, precum şi un fiu care era moştenitorul legitim al lui Pericle. Şi reputaţia unei hetaire, ceea ce cu siguranţă îi atrăgea pe unii bărbaţi.

După toate probabilităţile, Aspasia a căutat refugiu şi protecţie la alt bărbat, aşa cum făcuse şi după moartea lui Pericle. Potrivit unui scenariu mai puţin probabil, fiul ei mai mare, Pericle, şi-ar fi asumat rolul de protector al mamei. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să fi rămas şi vreo aluzie literară. Dar călăii dramaturgi ai Aspasiei au tăcut, şi ce ne putem imagina este că Aspasia s-a aliat cu un bărbat prea insignifiant pentru a fi menţionat, s-a mutat din Atena sau a murit în obscuritate.

Judecând după sursele de care dispunem, învăţăturile şi credinţa Aspasiei făceau din ea un exemplu de echilibru într-o lume dezechilibrată. Dar ea rămânea o străină şi o femeie marcată de moravurile aspre ale Atenei, aşa că a trebuit să se sprijine pe relaţia cu Pericle pentru a dobândi putere şi siguranţă materială.

Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, Ed. Lider, Bucureşti, 2005

http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/08/aspasia-o-istorie-a-aman...

Ce însemna sărutul pentru greci şi romani?

Autor: Irina-Maria Manea

    

Majoritatea studiilor despre perspectivele asupra iubirii în antichitatea greco-romană se referă la semnificaţiile actului sexual, influenţate de tendinţa de a senzaţionaliza acest aspect al lumii antice. Imaginea societăţii decadente, cu moravuri îndoielnice, care se desfată în orgii de tot soiul o datorăm mai mult abordărilor hollywoodiene dect dovezilor istorice concrete. În imaginarul creat sărutul joacă doar rolul de preludiu şi de simbol al intimităţii sexuale, situaţie alimentată însă şi de numeroase lucrări de specialitate care s-au perpetuat în ultimul timp, dar care din păcate insistă mai mult pe problematica sexului ca simbol de putere şi nu numai.

Sărutul are şi el însă un statut complex. Este, dincolo de conotaţia erotică, şi o reflexie a unei afecţiuni familiale sau o expresie a unor standard sociale şi instituţionale. Dacă vom încerca să găsim termeni pentru “a săruta” în lumea Greco-romană, vom constata că sunt puţine cuvinte uzitate. Cele mai folosite verbe greceşti sunt phileinşi kunein. Cum verbul philein înseamnă “a iubi”, sărutul este semnalat de întrebuintarea verbului la modul aorist, pentru a semnala acţiunea punctuală. Substantivul înrudit este philema, care nu desemnează neapărat un sărut erotic. Este folosit şi pentru săruturile câştigate ca premii în jocul de băut kottabos, deci doar între bărbaţi. Acelaşi cuvânt apare şi la Platon pentru a descrie săruturile oferite tot între bărbaţi ca recompensă pentru bravura militară. Kunein este un termen predominant poetic şi este cel preferat în eposul Homeric. Se referă mai ales la exprimarea unei afecţiuni non-erotice, a unui respect. Alt verb folosit uneori esteaspazesthai, mai degrabă “a îmbrăţişa”, de unde şi numele iubitei lui Pericle, Aspasia.

În latină întâlnim trei termeni: osculum, sărutul ca semn de respect, basium, sărutul familial, şi savium, cel erotic. Savium pare că ar fi un cuvânt timpuriu şi este întrebuinţat mai ales în versuri şi în comediile lui Plaut.Basium are conotaţii poetice puternice, termenul preferat de Catullus şi Martial. Osculum apare mai ales ca salut sau ca rămas-bun.

Sărutul non-sexual apare mai ales în contextul familial, între părinţi şi copii. Mamele au apariţii mai dese în literatură ca furnizori de afecţiune, şi totuşi nu chiar atât de dese cum ne-am putea închipui. Dragostea filială este o temă extem de importantă în Iliada, unde de pildă tandreţea lui Thetis faţă de fiul său, Ahile, contrastează puternic cu ororile războiului. Dacă analizăm însă episoadele în care apar cei doi, vom constata că tandreţea se exprimă mai mult prin cuvinte şi lacrimi decât prin săruturi. O excepţie de la normă este sărutul pe care Hector i-l dă fiului său, Astyanax, întruchipare a profundelor sentimente paterne. Săruturile se folosesc mai mult în situaţiile care necesită rugăminţi, ca de exemplu când Priam îl imploră pe Ahile să-I dea cadavrul lui Hector şi îi sărută mâinile. Alegera unui astfel de gest amplifică mult patosul scenei. Oricum, sărutul apare şi ca element dramatic în multe bucăţi de literatură, pentru că transmite mesajul într-un mod mult mai emoţional decât ar putea s-o facă orice cuvânt.

Tragedia greacă insistă pe legătura dintre sărut şi patos. Când Euripide vrea să sublinieze conflictul emoţional al Medeei în momentul în care alege să-şi ucidă copiii, o pune sa-i sărute, într-o scenă marcata de ironie tragică. Phaedra lui Ovidiu speră ca privitorii să-I ierte sărutul furat lui Hippolytus datorită relaţiei lor familiale. O încercare similară de a oculta erotismul o face Petronius, când Trimalchio din Satyricon-ul său sărută un băiat frumos argumentând că o face doar pentru a-i răsplăti serviciile de calitate. Sărutul părintesc îl implică uneori şi pe tată. La Valerius Flaccus, în Călătoria Argonauţilor Peleus îl sărută pe Ahile înainte de a pleca în expediţie. Actul îi acordă lui Peleus o alură mitică, pentru că şi Iupiter îl sărută pe Cupidon înainte de a i-o oferi pe nimfa Psyche, în ambele cazuri sărutul fiind simbolul unei schimbări de stare. Săruturile oferite copiilor sunt un tip unic: chutra, atunci când părinţi le strâng urechile, ca pe toartele unei amfore. Obiceiul se păstrează până târziu, în secolul I p.Hr., menţionat de Plutarh de pildă. Deşi uneori copilul răspunde gestului, actul îl are în centru pe părintele care întrupează virtutea familială.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre adulţi, semnificaţiile sărutului se modifică odată cu timpul şi sunt în concordanţă cu aspecte legate de gen şi de statut. În cultura atheniană sărutul este mai mult un semn de afecţiune. Spre deosebire de actul sexual propriu-zis, suferă mai mult cenzura, mai ales în cadrul symposion-ului, manifestare exclusiv masculină. În această arenă erotică în care singurele femei prezente sunt curtezanele, a săruta înseamnă a ceda tentaţiei induse de un participant mai tânăr. Socrate avertizează filosofii să abă grijă căci pasiunile pot avea consecinte dezastruoase. Menţionând pasiunea lui Critobulus faţă de un alt tânăr, Socrate spune că a te îndrăgosti înseamnă a te arunca într-un foc. Săruturile dintre femei şi bărbaţi par a fi în literatură şi mai imorale şi grosolane. Femeia care sărută pătimaş este suspectă şi depravată. În comedia Norii a lui Aristofan soţia personajului principal, Strepsiades, este criticată tocmai pentru că are obiceiul de a săruta profund. Cuvântul grecesc folosit pentru a descrie actul este kataglottisma, care se deosebeşte de sărutul non-sexual. Verbul kataglottizein se foloseşte şi pentru a desemna felul strident de a vorbi al lui Cleon. La fel de imorală este atitudinea fetei lui Philocleon în comedia Viespile, care îşi sărută tatăl. Cei care iniţiază sărutul sunt de obicei consideraţi cei cu valori îndoielnice.

Astăzi în societatea occidentală gestul de a-ţi săruta partenerul în public este unul acceptat social, dar în lumea clasică găsim rareori referinţe de acest gen în literatură. Mariajul modern este pecetluit cu un sărut, dar o asemenea exprimare publică a afecţiunii la greci şi romani nu era parte a ceremoniei tradiţionale, unde accentul cădea pe procesiunea publică şi pe spectacol. Când sărutul este documentat, înseamnă că avem un caz excepţional, ca cel al lui Pericle şi al Aspasiei, fostă prostituată care prin relaţia cu marele om de stat athenian devine mai acceptabilă social.

În perioada elenistică are loc o erotizare a sărutului homosexual, aşa cum e precizează de exemplu Teocrit, care în ce-a de-a 12-a idilă ne vorbeşte despre un bărbat care îşi întâmpină iubitul după ceva timp, referindu-se şi la un festival din Megara, pe nume Diocleia, la care se organizau concursuri de sărutat. Tibullus, pe de altă parte, oferă sfaturi prin intermediul zeului Priapus despre cum se cuceresc băieţii care nu vor să cedeze pasiunii. Sărutul forţat este semnul victoriei şi al dominaţiei. Şi sărutul heterosexual creşte în importanţă, devenind pentru poeţi un simbol al tânjirii dupa obiectul feminin, care rămâne unul destul de pasiv. În imaginaţia masculină însă femeia apare şi ea ca un agent activ, deschiderea sa sentimentală fiind foaret vizibilă la primul mare ”fanatic” al săruturilor, Catullus.

Relaţiile de putere care se dezvoltă între cel care sărută şi cel care se lasă sărutat sunt explorate mai mereu în poeziile sale, iar femeia nu este întodeauna cea dominată. Poetul foloseşte numeroase acumulări retorice, exagerări pentru a accentua pasiunea dramatică fată de Lesbia, care la rândul ei joacă rolul de agent erotic. Sărutul este apogeul legăturii îndrăgostiţilor, dar şi un simbol al puterii, aşa cum apare şi în Metamorfozele lui Ovidius, în cazul lui Pygmalion, care îşi atinge scopul de a-şi însufleţi propria creaţie sculpturală. Un exemplu frumos de inversare de roluri este povestea cu Hermaphroditus şi nimfa Salmacis, cea care îi fură băiatului un sărut şi devine una cu el. Tema dominaţiei este prezentă şi la epigramistul Agathis, în secolul al VI-lea, cu un accent puternic pe rolurile clasice. Cucerirea femeii apare ca un adevărat asediu. O folosinţă şi mai agresivă a sărutului întâlnim la poetul Lucian, care în Dialogurile curtezanelor descrie legătura tumultoasă dintre Philinna şi poetul Diphilus. Dincolo de aceste extreme, majoritatea textelor de la cumpăna dintre elenism şi romanitate prezintă o variantă romantică a sărutului, ca expresie a iubirii pure si devotate, aşa cum se întâmplă în Daphnis şi Chloe, la Longus.

Cât despre sărutul social, cel mai adesea acesta lua forma salutului, de obicei în cadrul familiei extinse. Totuşi acest obicei era de obicei privit ca non-grecesc. Herodot menţionează că perşii se salută sărutându-se pe buze. Autorii greci şi romani pomenesc mai mult sărutul pe obraz în cazul propriilor civilizaţii. Mai mult romanii aveau acest obicei, Dio Chrysostomos menţionând că grecii râdeau de romanii din mediul urban când îi vedeau în această ipostază. De asemenea, se pare că practica avea conotaţii elitiste, pentru a marca anumite legături din cercurile de sus; practică satirizata de altfel de către Lucian în Alexandru, profet care nu săruta de bun-venit pe nimeni care depăşea vârsta de 18 ani, aluzie la pervertirea obiceiurilor sociale.

Grecitatea începe să pălească în momentul în care Alexandru adoptă unele obiceiuri persane, cum ar fi sărutarea mâinii ca act de supunere. Plutarh ne povesteşte despre fascinaţia lui Alexandru pentru ceremonialul de proskunesis. La unul dintre banchetele sale, Alexandru oferă pocalul din care băuse unui prieten, care a băut în cinstea lui, a îngenunchiat în faţa sa şi  l-a sărutat. Callisthenes nu a avut voie să-l sărute pentru că nu se închinase mai înainte în faţa lui. Sărutul, devenit parte important a protocolului de curte, marchează relaţii de putere destul de clare. Diocletian instituţionnalizează adoratio, care însemna sărutarea robei imperiale, act ce consfinteşte puterea politică. Probabil de aici a fost preluat mai târziu şi obiceiul de a şaruta inelului unui cleric, exrpimând aceaşi idee de obedienţă.

În concluzie, lumea greco-romană a cunoscut diverse semnificaţii ale sărutului, de la afecţiunea părintească la dominarea erotică şi socială. Este şi acest gest o fereastră către istoria mentalităţilor, ţinând de mai vasta problemă a identităţii şi încadrării sociale. Fie că este vorba despre latura non-sexuală, despre pasiuni extreme sau despre adorarea unor personaje importante, sărutul problematizează şi el relaţiile de putere, în condiţiile construirii unei identităţi publice şi private.

Referinţe:

A. Blue, ”On Kissing, from the Metaphysical to the Erotic”, Londra, 1996;

K.J. Dover, ”Greek Homosexuality”, Londra, 1978;

D.M. Halperin, J.J. Winkler, F.I. Zeitin (ed.), ”Before Sexuality: The Construction of rotic Experience in the Ancient Greek WorldȚ, Princeton;

D. Konstan, ”Love in the Greek Novel”, Differences 2.1., 1990;

S. Treggiari, ”Roman Marriage . Iusti Coniuges from the Time of Cicero to the Time of Ulpian”; oxford, 1991.