|
Anterior, am
cautat sa aflam cum au ajuns evreii in Europa de Est, si tot mergand pe
firul anilor, de fapt - al secolelor, am ajuns in zilele noastre,
cand acest spatiu a ramas aproape fara populatie iudaica, in urma masivelor
emigrari care au avut loc dupa razboi si in timpul dictaturii comuniste.Dar
intrebarile noastre nu se pot opri aici, cand e vorba de o poveste asa de
uluitoare ca cea a poporului evreu. Si atunci suntem obligati sa ne intrebam
:
- au disparut evreii si din Europa de Vest?
- daca nu, de ce?
- de ce tratam separat istoria evreilor din Europa de Est si cea din Europa
de Vest?
- dar de fapt, cum au ajuns evreii in Europa?
Intr-adevar, cum au ajuns evreii in Europa? In vremurile de glorie ale
regatului lui David si Solomon traiau intre Marea Mediterana si Iordan;
apoi, dupa distrugerea primului templu, au fost dusi in robie in Babilon
unde au creat o comunitate puternica. Reintorsi in tara lor, au trait aici,
in pace sau razboi, pana la distrugerea celui de al doilea templu, in
anul 70 al erei actuale. Romanii i-au alungat aproape pe toti cei
ramasi, i-au vandut ca sclavi in toate colturile lumii antice cunoscute; o
parte din ei au reusit sa fuga inainte de razboi sau in timpul razboiului;
unii se stabilisera cu mult inainte in alte regiuni ale imperiului roman, -
toate astea sunt fapte cunoscute, dar concret, cum au ajuns evreii in
Europa?
Dar de fapt, cati evrei existau in momentul acela? Multi invatati au
incercat sa raspunda la aceasta intrebare, dar raspunsul ramane incert.
Datele cele mai credibile spun ca erau aproximativ doua milioane de evrei
in Iudea, patru milioane pe alte meleaguri ale imperiului roman, si peste
un milion in afara granitelor imperiului roman, in special in Babilon. Deci
razboiul care a dus la distrugerea templului a afectat direct numai pe acei
evrei care traiau in Iudea - numele dat de romani tarii noastre in momentul
in care au transformat-o intr-o provincie a vastului lor imperiu. Din harta
anexata, se poate urmari amplasarea asezarilor evreiesti in sec.II-IV ale
erei actuale, si se observa prezenta evreilor in Franta, Spania, Italia,
Grecia - tari care pe vremea aceea purtau alte nume si nu erau state
independente, ci doar provincii ale imperiului roman. Evreii au venit
pe aceste meleaguri in decursul veacurilor, au gasit de lucru si s-au
stabilit aici, formand comunitati care cu timpul au crescut si au prins
oarecare radacini.
Dar multa vreme aceste comunitati nu au avut o importanta deosebita
in evolutia poporului evreu. Intr-adevar, pana in sec.X, cele mai
insemnate evenimente din istoria noastra s-au desfasurat in Orient. Abia in
sec. X apar in Europa centre comunitare mai importante, care
evolueaza mai toate dupa acelasi tipic: Un domnitor local intelege ca
stabilirea evreilor pe domeniul lui ii poate aduce prosperitate, si de
aceea ii invita sa se aseze pe teritoriile sale si sa devina supusii sai
directi. De cele mai multe ori, prospera nu numai domeniul si stapanul sau,
ci si evreii. Dar prosperitatea lor ii face vulnerabili si duce la atacuri
impotriva lor. Oricare ar fi pretextul acestor atacuri - religios,
economic, sau pur si simplu faptul ca domnitorul nu mai avea nevoie de
ajutorul lor -, rezultatul era acelasi : distrugerea comunitatii si
alungarea evreilor.
Cu toate acestea, in momentul cand un asemenea centru disparea, se crea
altul, in alt loc. Declinul comunitatii babiloniene in jurul anului 1000 al
erei actuale coincide cu aparitia marilor centre europene de cultura evreiasca
- Sefarzii in Spania si Ashkenazii in Germania, de-a lungul vaii Rinului
(Spania si Germania sunt denumite in ebraica Sefarad si Ashkenaz, dupa
numele lor biblice). Aceste comunitati au inflorit in timpul Evului
Mediu. Cand au fost distruse, invatatura si cultura pe care o
creasera erau asa de puternice incat, dupa dispersarea comunitatilor
respective, cultura lor a devenit dominanta in noua asezare in care i-a dus
destinul. Si pana in ziua de azi, lumea evreiasca ramane impartita
in linii mari intre traditiile sefarde si ashkenaze.
Haideti sa vedem CUM AU AJUNS EVREII IN SPANIA?.
Inca din timpul existentei statului evreiesc independent, unii negutatori
s-au stabilit in Spania, pe atunci provincie a imperiului roman, pentru ca
aici le-a suras norocul si le-au mers bine afacerile. Au existat mici
comunitati care isi duceau viata in relativa pace si bunastare. Dupa
rascoala evreilor din Iudea, rascoala care a dus la distrugerea celui de al
doilea templu, romanii au adus in Spania numerosi sclavi evrei, pe care
populatia evreiasca locala s-a straduit sa-i rascumpere - respectand astfel
invatatura evreiasca ce spune ca eliberarea celor cazuti in sclavie este o
mare mitzva.
In urmatoarele cateva secole, viata evreilor a fost pasnica si prospera,
chiar dupa cucerirea Spaniei de catre vizigoti, la inceputul sec. V. Cand
regii vizigoti au devenit crestini, ei au inceput sa-i persecute pe evrei
si, la sfarsitul sec. VI, au aparut o serie intreaga de legi antievreiesti,
cum ar fi rapirea copiilor evrei pentru a-i boteza fortat si transformarea
in sclavi a evreilor care refuzau sa se boteze. Timp de un secol, situatia
evreilor n-a incetat sa se inrautateasca, astfel incat ocuparea tarii de
catre musulmani, in anul 711, a fost privita de evrei ca o salvare.
Nu exista prea multe marturii scrise privind viata evreilor in primele doua
secole de dominatie musulmani a Spaniei. Din datele existente rezulta
ca evreii au fost bine tratati, dovedindu-se la randul lor folositori tarii
adoptive. Stabiliti in garnizoanele musulmane devenite intre timp celebre
sub numele de Cordoba, Toledo, Granada si Sevilla, la care se adauga cei
veniti din Africa de Nord, ei practica, in afara de negot, o gama foarte
larga de meserii urbane. Si deloc neglijabil a fost aportul lor in evolutia
Cordobei care a devenit unul dintre cele mai puternice state europene din
acea vreme. Stralucirea si bogatia acestui califat au dus cu timpul si la
scaderea influentei gaonilor din Babilon datorita unor scoli rabinice
locale. Noua academie rabinica de la Cordoba, infiintata din initiativa
"nasi"-ului Hasdai ibn Shaprut - doctor de curte, ambasador si
negutator -, deschide drumul spre noi domenii de studiu, cum ar fi teoria
gramaticii ebraice, disciplina care a revolutionat exegeza biblica.
Aceasta este perioada care s-a pastrat in istorie sub numele de "epoca
de aur a iudaismului in Spania" . O vom studia mai pe larg la cursul
privind viata evreilor in lumea Islamului, intrucat stralucirea
acestei epoci se datoreste interdependentei culturii iudaice cu cea
musulmana.
Din pacate, odata cu declinul Evului Mediu, in lumea islamica au survenit
diverse schimbari, puterea trecand de la o dinastie de califi la alta, apoi
califatul Cordobei a fost cucerit de diferite triburi berbere din nordul
Africii si s-a impartit in mai multe emirate musulmane. Timp de doua
secole, respectiv sec.XI si XII, in toate aceste state evreii au continuat
sa joace roluri de seama, atat din punct de vedere cultural, cat si
politic, financiar si social. Scolile evreiesti din aceasta perioada au
ramas celebre.
Dar la sfarsitul sec. XI, inainte de prima cruciada, regatele crestine din
Spania s-au aliat pentru a-i alunga pe musulmani; aceasta a fost
Reconquista -, adica Recucerirea. Neputand rezista singuri, emirii au
solicitat sprijinul Almoravizilor, dinastie musulmana din Africa de
Nord. Acestora le urmeaza in 1148 dinastia Almohazilor, populatie
berbera intransigent de intoleranta din punct de vedere religios. Acestia
au vrut sa-I oblige si pe evrei, si pe crestini, sa treaca la religia
musulmana. Multi evrei au fugit din Spania musulmana, unii - ca familia
marelui invatat si filosof Moses Maimonide - in alte tari ale lumii
musulmane, altii in regatele crestine din nordul Spaniei.
In aceste regate, evreii au fost bine tratati si au detinut functii
inalte la curtile regale - atata vreme cat o mare parte din peninsula
iberica s-a aflat sub dominatie musulmana. Ei alcatuiau un grup etnic si
religios inchis, separat de restul populatiei. Au fost redactate pentru ei
legi speciale, garantandu-le viata si proprietatea, precum si dreptul
de a se administra singuri.
Dar la sfarsitul sec. XIII, musulmanii mai stapaneau doar micul
emirat al Granadei !
Scapati de obsesia alungarii musulmanilor, crestinii si-au indreptat
atentia catre evrei. Secolul XIII reprezinta de asemeni momentul cand
intreaga Europa crestina incepe sa se comporte ca un ansamblu de state
religioase, cu o legislatie sociala determinata de religie. Una din
metodele folosite pentru a-i sili pe evrei sa se converteasca au fost
disputele religioase obligatorii, publice precum si particulare. Acest
procedeu fusese deja folosit timp de cateva secole, dar in sec. XIII a
devenit un instrument statal de convertire. Cea mai faimoasa dintre
aceste dezbateri a avut loc in 1263, la Barcelona. Dezbaterea, de fapt un
proces in care acuzat era iudaismul, s-a tinut in prezenta regelui
Aragonului, iar conducatorul comunitatii evreiesti, Moses ben Nachman
(Nachmanides) a trebuit sa infrunte calomniile si neadevarurile unui
apostat, calugarul dominican Pablo Cristiani.
In secolul urmator, viata evreilor in Spania crestina a devenit din ce in
ce mai grea, iar in 1391 au avut loc botezuri fortate si atacuri inspirate
de biserica. Mii de evrei au fost omorati si alte mii de evrei au
fost nevoiti sa accepte botezul pentru a-si salva viata. Dintre cei
botezati cu sila, multi si-au pastrat in secret credinta iudaica si au
continuat sa se casatoreasca intre ei, adica intre "noii
crestini". Nemaifiind inlaturati din diverse domenii din cauza religiei,
multi dintre acestia au dobandit succese remarcabile in diverse
domenii, astfel incat antipatia pentru ei s-a transformat in ura. Aceasta
s-a concretizat in noi atacuri ale populatiei, de data asta nu impotriva
evreilor ci impotriva "noilor crestini".
In 1469, casatoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia a dus la
unificarea Spaniei sub acelasi sceptru catolic ultrareligios. In 1481,
duhovnicul reginei, calugarul dominican Torquemada, i-a convins pe
cei doi monarhi sa indeplineasca visul reginei - transformarea Spaniei
intr-o tara crestina. El a declansat mecanismul Inchizitiei spaniole,
destinat sa starpeasca orice erezie crestina si, in special, pe "noii
crestini" ramasi fideli iudaismului. Trebuie mentionat faptul ca
inchizitia spaniola a depasit in cruzime inchizitia papala. Proaspetii
convertiti erau supravegheati si spionati, iar cei care furnizau informatii
despre viata si activitatile lor se bucurau de favoruri si incurajare -
tipic care va fi refolosit cu mult succes in Germania nazista sau in
Uniunea Sovietica de mai tarziu. Biserica si coroana isi imparteau bunurile
condamnatilor, delatorul primindu-si si el partea lui. Visteria regala avea
mare nevoie de venituri, ceea ce i-a determinat pe monarhi sa aplice cu si
mai mult zel politica inchizitiei. Victimele aflau ce li se reprosa abia in
camera de tortura. Nici una nu stia cine este judecatorul sau acuzatorul.
Nici una nu avea dreptul sa se apere, adica sa consulte un avocat.
Inchizitia astepta doar o marturisire; nu avea importanta daca aceasta era
obtinuta inainte sau dupa tortura. Delegati ai evreilor au ajuns la Papa,
cerandu-i ajutor. Acesta a condamnat masurile inchizitiei, dar cuvantul lui
nu avea in Spania acelor vremuri decat o valoare pur teoretica. Papa era
departe, pe cand biserica spaniola si inchizitia erau chiar acolo.
N-a trecut multa vreme, si prin cele mai crunte si rafinate mijloace de
tortura, inchizitia a identificat pe multi "noi crestini" ca find
in continuare evrei, ajutati sa-si pastreze credinta in clandestinitate
de catre comunitatea evreiasca. Biserica nu avea voie sa verse sange, asa
ca victimile ei au pierit prin foc. Rugurile inchizitiei s-au aprins pentru
mii de torte vii care si-au incheiat viata in chinuri cumplite, recitand
"Shema Israel". In martie 1492, s-a hotarat ca toti evreii sa fie
expulzati din Spania. Este semnificativ faptul ca aceasta hotarare a fost
luata la numai doua luni dupa alungarea definitiva a musulmanilor din
Spania, dupa ce acestia pierdusera ultima lor posesiune - Granada.
Anticipand un viitor inca foarte indepartat, trebuie sa spunem ca evreii nu
s-au intors in Spania decat in sec.XX. Iar in 1992, la o jumatate de
mileniu de la alungarea lor, regele Juan Carlos al Spaniei a cerut in mod
public scuze poporului evreu pentru cele intamplare atunci. Oare vorbele
sale frumoase pot compensa suferintele a sute de mii de suflete, torturile,
jafurile, umilintele, spaima? In secolul XX evreii au retrait asemenea
momente, si de aceea, noi cei care am apucat sa le traim, suntem foarte sensibili
la aceste file din istorie.
Dar sa ne intoarcem in trecut, in martie 1492. Termenul limita stabilit
pentru parasirea Spaniei era august 1442. In scurtul rastimp de care
dispuneau pentru a-si lichida bunurile si a aduna o suma oarecare de bani
pentru plata calatoriei si un inceput de viata noua, evreii au constatat ca
populatia locala, stiind ce le ofera evreilor viitorul apropiat, se
pregatea sa-si insuseasca bunurile acestora la preturi derizorii. In
acelasi timp, capitanii de corabii le cereau adevarate averi pentru a-i
transporta pe ale taramuri.
Se considera ca la acea data, populatia evreiasca din Spania insuma
aproximativ 400 de mii de persoane. Informatiile oferite de datele
existente arata ca jumatate din acestia au acceptat botezul, multe mii de
familii s-au exilat, in special in statele musulmane invecinate, iar
ceilalti, cu putinele bunuri pe care le-au putut lua, au trecut frontiera
in Portugalia. Din pacate, regele Portugaliei, Manuel, dorea sa se insoare
cu fiica lui Ferdinand si Isabela a Spaniei. Una din primele conditii
pentru realizarea acestei aliante a fost alungarea evreilor din
Portugalia. Intrucat timpul care li s-a acordat pentru a parasi tara
era foarte scurt, iar cheltuielile legate de plecare erau practic imposibil
de achitat, majoritatea acestor evrei au fost nevoiti sa ramana si sa
accepte botezul. Cu toate acestea, ei auramas evrei in secret, iar acesti
"marranos" portughezi si-au pastrat iudaismul de-a lungul anilor.
Cei care au reusit sa paraseasca Portugalia au devenit intemeietorii noilor
centre evreiesti din Europa de Vest si din Lumea Noua.
Desi istoria trebuie sa se bazeze numai pe fapte, imi voi permite sa fac o
digresiune. In cartea sa "Calea sperantei" Simon Wiesenthal
lanseaza o ipoteza foarte incitanta. Tot mai ingrijorati de agravarea
situatiei lor, evreii incep sa se gandeasca la exil ca la ultima modalitate
de supravietuire. Dar incotro? Intr-o alta tara crestina de pe continent,
sau spre "pamanturile indiene" ale Asiei, in cautarea unei "imparatii
semite" care ar gazdui, dupa cum povestesc unii calatori
misteriosi, pe cele zece triburi pierdute ale lui Israel. Un vis, dar un
vis care se putea implini cu ajutorul unui om - un navigator impatimit al
marilor, a carui obsesie era gasirea drumului maritim spre Indii: Cristofor
Columb. Si Simon Wiesenthal isi argumenteaza teoria, conform careia
Cristofor Columb este descendentul unei familii de evrei convertiti si,
planuind sa-si salveze coreligionarii, el gaseste sprijin neconditionat
atat la israelitii care si-au abjurat credinta - convertos, cat si la cei
care au facut-o numai de teama violentelor, ramanand insa fideli
iudaismului si profesandu-l in intimitatea familiei - marranos.
Pe data de 2 august 1442, inainte de miezul noptii, ora dupa care evreilor
le era interzisa ramanerea pe pamant spaniol sub amenintarea celor mai
teribile pedepse, Columb porneste cu caravelele sale, avand in echipaj si
un interpret de limba ebraica. Oare de ce cauta el "Indiile"?
|
No comments:
Post a Comment