Frânturi de viaţă.

Hedi S.Simon


Uşa se deschidea brusc,până la capăt,cu un adaus de scărţâit ascuţit,de care nu ne păsa,pentru a face un spaţiu destul de larg prin care să intre omul cel mai dinamic şi cel mai aşteptat de către întreaga clasă de elevi,profesorul de istorie. Domnul profesor Kamil,Iacov Kamil,respectat,admirat,adorat de toate sufleţelele de copii din Liceul de fete nr.1 din Rădăuţi din toate generaţiile.Exemplul şi modelul viu la care am aspirat o viaţă de om,fără a reuşi să ajung vreodată în umbra sa profesională.
La ora 8 fix ,fără deviaţie de un minut în plus sau minus,începea lecţia de istorie,în timp ce dascălul nostru era încă în drum—cu pas rapid –spre catedră ,purtând catalogul ridicat în mâna dreaptă ca semn că regulile jocului sunt cât se poate de serioase şi că din acel moment am intrat în activitate.Imediat erau invitate 2-3 eleve la tablă pentru recapitularea cunoştinţelor ,iar conform cu exactitatea răspunsului,se transformau fie în eroinele zilei,fie intrau în dizgraţie până la sfârşitul orei.Dacă cineva greşea o dată importantă,spunând de pildă că Revoluţia franceză a început în anul 1889,primea răspunsul invariabil, amuzant : ,,ce contează 100 de ani faţă de nesfârşita istorie a omenirii...?,, Aşa învăţam minte din greşeli şi din glume.Uneori greşeam chiar cu bună ştiinţă,ca să mai provocăm o vorbă de duh de la profesorul nostru.Marea plăcere urma însă în partea a doua a lecţiei, la predarea materiei noi.Atunci asistam la o expunere academică a subiectului,a cărei valoare adevărată am apreciat-o cu ani mai târziu.,auzeam pentru prima oară despre cărţi,oameni ,locuri necunoscute sau întămplări aduse din negura timpurilor,călătoream alături de dascălul nostru prin ţări îndepărtate până în vremuri uitate şi de Dumnezeu.Clopoţelul ne trezea de obicei din visările colorate,stingând cu regrete flacăra imaginaţiei trezită de o lecţie minunată.Asemenea clipe când ne dezlipeam complet de realitate constituiau deliciul şi culmea orelor de clasă ,la care nu ar fi renunţat nimeni pentru nici o altă activitate şcolară.
Urmau apoi duminicile de primăvară,când domnul profesor ne organiza excursii în locuri numai de el ştiute,unde timpul încă nu apucase să şteargă tainele istoriei.Acolo am învăţat istoria pe viu—la Putna,Suceviţa sau la Cetatea lui Ştefan cel Mare.
Sau în după amiezile când dumnealui reuşea să ne atragă (oare cum ?)spre biblioteca scolii,pentru a ne pune în mână atunci şi pentru totdeauna,CARTEA .El singurul,din tot corpul didactic ,a acceptat sarcina de a se ocupa de biblioteca şcolară şi nu fiindcă avea mai mult timp ca alţii ,ci fiindcă meseria didactică era pentru el o profesiune de credinţă,iar pedagogia nu era o muncă ,ci un mare talent,primit de către elevi cu recunoştinţă şi cu dragoste.Nu o dată stăteau grupuri de eleve lângă casa profesorului lor ,ca să-i dăruiască buchete de flori.Uneori le primea soţia,alteori venea el să le primească personal,mulţumind ceremonios cu gesturi intenţionat demodate,ca să ne stârnească râsul.Ba ne povestea câte ceva despre ,,un mic necaz personal,, :fetiţa sa ,Dana,a împlinit deja 10...şi încă nu are dinţi,,----Cum aşa,la zece ani nu are dinţi ?!
------Zece luni,...nu ani!!------Alte râsete ,altă distracţie.
În ultima iarnă înainte de ,,bac,,domnul ne-a luat în cea mai frumoasă excursie din toţi anii :o vizită de câteva zile la Bucureşti.La vârsta de 17 ani aceasta a constituit evenimentul vieţii noastre.Plimbări prin capitală,cunoştinţe noi cu elevi bucureşteni,şi culmea culmilor,în ultima seară înainte de întoarcere,vizionarea unui spectacol de operă: ,,Bărbierul din Sevilla,,de Rossini.Pentru noi această a fost,,marele eveniment,, un act de cultură,începutul vieţii de tineri iubitori de muzică bună.Dar nu pot trece peste momentul hazliu ,când la ieşirea din clădirea fastuoasă a Operei Române,am constatat cu spaimă că lipseşte o elevă .Era ora 23,ne aştepta autocarul ,iar luminile din clădire începeau să se stingă etaj după etaj.Atunci,profesorul nostru a ţâşnit ca un bolid prin uşa de unde mai ieşeau ultimii spectatori,iar peste vreo zece minute s-a întors cu eleva rătăcită.A găsit-o dormind fericită într-o lojă.În trenul care ne ducea spre casă ne-am calmat treptat după toate emoţiile,încordarea s-a topit,transformându-se într-o veselie generală,care ne-a ţinut treze toată noaptea.Vagonul nostru a răsunat de râsete şi de triluri,care încercau să semene cu arii de operă şi aşa am tot ţinut-o până în zorii zilei ,cînd am coborât la Suceava.
În ziua bacaularetului,în timp ce noi alergam de la o sală la alta,de la un examen la altul,cu fluturaşi în stomac şi palpitaţii,mamale noastre îşi purtau emoţiile de la un etaj la altul în căutarea profesorului Kamil pentru a afla cum se descurcă odraslele lor.Iar domnul ieşea din când în când ca un fulger,spunînd mamelor nerăbdătoare o glumă reuşită,dar intraductibilă :MIN SOL NOR NIŞT GEPRIFT VERN,,După care ele îşi petreceau restul timpului încercând să explice celorlalte mame ,,ce înseamnă asta,,iar între timp noi am terminat cu bine examenele şi cu toţii am terminat cu emoţiile,atât mamele ,cât şi noi abolventele.Aşa a venit momentul marii despărţiri,iar noi cu toţii ne-am împrăştiat peste ,,zări şi ţări,,fiecare ducându-şi propriul destin în spinare.
In anii 80 l-am reântălnit pe profesorul Kamil în Tel-Aviv.Pensionar,puţin îmbătrânit ,acelaşi om spiritual,la fel de strălucitor,cu acelaşi umor,,cumsecade,,.Era acelaşi tată mereu îndrăgostit de singura sa ,,fetiţă,,care deja avea dinţi,vorbea bine şi coerent câteva limbi,fiind ea însăşi profesoară de limdi străine.Mai apăruseră şi doi nepoţi,încă o ,,povară,,numită dragoste.L-am văzut ultima oară aşteptând pe stradă ,lipit de zidul blocului,pentru a urmări pe nepotul cel mic dacă a trecut cu bine strada de la şcoală spre casă.Acest nepot a lăsat deja în urmă serviciul militar şi facultatea,iar sora sa mai mare este de mult mamă ,la casa ei.Uite aşa ne lasă timpul în urmă.
În ceea ce priveşte dascălul nostru drag ,profesorul Iacov Kamil,ştiu cu siguranţă unde se află acum :el ocupă primul fotoliu în dreapta Celui Veşnic şi Atotputernic,acolo unde este locul cuvenit pentru un asemenea OM,înconjurat de toate cărţile sale despre istoria omenirii şi a pământului care nu se sfârşeşte niciodată.

Hedi S.Simon